Vasile Petrişor – Crăişorul munţilor

Sorin Grecu

Vasile Petrișor, “Crăișorul Munților” și-a confecționat, ca și Avram Iancu, un tun cu doage pentru a trage în securiști!

(Material restituit prin sprijinul Fundației “Doina Cornea”. Transcrierea filmului lui Sorin Grecu, difuzat în anul 2007, la postul de televiziune clujean NCN, îi aparține d-lui Leontin Horațiu Iuhas)

Interviul cu eroul anticomunist Vasile Petrișor (1922-2013) a fost realizat în anul 2007, pentru o televiziune clujeană, la inițiativa regretatului Pitty Vintilă (celebru jazzman, medic legist și fost deținut politic), cel care mi-l recomandase cu multă căldură pe “Crăișor”, pe care-l știa dintr-una din pușcăriile politice, unde fuseseră încarcerați împreună. Datorită vârstei înaintate, la ora interviului, Crăișorul nu a avut prea multă coerență în declarații - dar evenimentele relatate de acesta nu pot fi puse la îndoială, fiind cu adevărat tulburătoare! Deși Petrișor nu pare a fi un deținut politic de mare anvergură, după lecturarea mărturisirilor sale veți vedea că omul reprezintă un caz ieșit din comun, mai ales prin numărul enorm de rețineri – treizeci și șase și doar o condamnare, cu o durată de un an și șase luni! – și, totodată, prin efectul dezastruos pe care acestea l-au avut asupra vieții sale și a familiei, blocată de la o evoluție favorabilă în societate timp de câteva decenii! Mai jos, aveți transcrierea declarațiilor Crăișorului, făcute în film, precum și pasajul dedicat lui în Cartea Albă a Rezistenței Anticomuniste din Zona Clujului – publicată de A.F.D.P.R.- Filiala Cluj, la Editura Galaxia Gutenberg, în 2009, unde i se atesta calitatea de fost deținut politic: “Prin Hotărârea nr.924 din 1997 CADL a stabilit că, potrivit actelor prezentate comisiei, Petrișor Vasile, din comuna Gilău nr. 687, a efectuat 1 an și 6 luni de detenție politică la Cluj.” Dovadă care, evident, nu acoperă decât o parte a perioadei de detenție a lui Petrișor, ținând cont că respectivul amintește în mărturia sa și de Penitenciarele Văcărești și Poarta Albă, locații ce nu s-au mai regăsit în actele întocmite de către autoritățile comuniste…

Începuturile. Angajat în biblioteca prefectului Clujului, Emil Hațieganu.

“Datorită faptului că tata a fost țărănist, și noi toți, la fel, deja, ca adolescent, lucram la biblioteca lui Emil Hațieganu, ministrul Ardealului (n.n.: Emil Hațieganu - politician și jurist român, membru proeminent al Partidului Național Român din Ungaria și Transilvania și succesorului său, Partidul Național-Țărănesc, fratele medicului Iuliu Hațieganu, fondatorul medicinii moderne clujene). Am fost cu tata la el, dragă, și el m-a angajat să dau cărți la studenți, din biblioteca domniei sale. Pe tabel le dădeam, iar ei le aduceau înapoi după ce le citeau. Totul, gratis. Același ministru Emil Hațieganu, prieten și sprijinitor al familiei noastre, mai fusese de câteva ori la gaterul tatei, la Someșu Rece – și tot el m-a băgat și la școală - la Liceul “George Barițiu” din Cluj - unde a absolvit și marele nostru patriot Ion Rațiu, mai în vârstă decât mine cu cinci ani. De altfel, eu locuiam chiar într-o cameră a bibliotecii lui Hațieganu, de unde mergeam în fiecare zi la școală. De asemenea, dl. ministru ne-a vizitat de mai multe ori și depozitul de cherestea din Cluj, de pe strada Mărășești nr. 36. Până la urmă n-am avut noroc de depozit, fiindcă partenerul de afaceri al lui tata i-a furat mulți bani, astfel că tata și-a cumpărat, până la urmă, o fabrică de mobilă aflată în interiorul “Dermatei”…  

Cum a fost luat la ochi Petrișor de către comuniști. 

Trebuie să știți că satul meu natal a fost Someșu-Rece. Dar eu, după război – pe care l-am făcut de la început, până în Cehoslovacia – m-am plictisit de toate și m-am mutat cu soția mea în Muntele Rece, în oarecare pustietate, la peste 1000 de metri înălțime, ca să nu mai văd pe nimeni… Am ajuns aici și după un pariu făcut cu un văr de-al meu, după ce băusem niște vin, sătul de chinurile la care mă supuneau autoritățile din sat. Însă aici am dat de dracul: am avut cele mai mari greutăți în viață – fiindcă am ajuns ținta preferată a securiștilor, care mi-au făcut viața grea și mi-au dat mereu bătăi serioase, pe lângă zecile de rețineri. După ce m-am deconcentrat din război aveam cam douăzeci și cinci de ani. Și într-o zi de horă eram prezent acolo împreună cu un verișor. Și, la un moment dat, ne-am trezit cu un vânzător de ziare propagandistice, de-alea care te îndeamnă ca să te înscrii la comuniști. Și i-am zis individului să ne dea și nouă un ziar, să vedem ce se scrie în el. Activistul a refuzat, mirosind că suntem contra lui. Iar când acesta a trecut pe lângă mine, verișorul meu i-a ars o palmă - așa că toate ziarele lui s-au răspândit pe jos. Apoi vărul a strâns toate ziarele și le-a dat foc! Însă, odată cu venirea serii, a apărut o dubă de miliție și l-a ridicat pe acesta, după care a venit și la noi acasă. Milițienii îi tot spuneau tatei să mă predea. Dar eu – văzând situația – am înșfăcat arma de vânătoare a tatii și le-am strigat securiștilor că-i împușc dacă se apropie de mine ca să mă aresteze! Și nu m-am predat! Apoi m-am închis în cameră. Însă, de după ușă, mama plângea amarnic și mă ruga să mă predau, fiindcă securitatea a promis că-l ridică, în schimb, pe tata… Și atunci am deschis ușa, am ieșit în ogradă și am pus pușca pe o masă. “Dați-i pace lui tata, că eu sunt în cauză!” – le-am zis, după care m-am predat. Și m-au legat, mi-au pus ochelari de cauciuc și m-or dus cu duba la pușcăria de pe strada Traian, unde – de acea dată - am avut un mare noroc! Să vă explic de ce. Cu ani în urmă fusesem concentrat la Cercul Teritorial Cluj, la popota ofițerilor, astfel că aveam acces nelimitat la magazia de alimente și, pe deasupra, aveam multă influență în rândul ofițerilor. Și acolo venea des o nevastă de ofițer, însoțită de o fetiță. Mi se tot plângea că bărbatul ei e repartizat taman la Dorohoi, departe de familie, că le este foarte greu la amândouă și m-a rugat să intervin, cumva, ca să-i angajeze soțul la Cercul Teritorial Cluj. Eu am făcut-o, fără să ezit, reușind până la urmă să-l aduc pe acesta, la Cluj, lângă familie. Ei bine, după câțiva ani respectivul a ajuns șeful arestului Securității, de pe strada Traian. Iar când m-a întâlnit, reținut, în “parohia” lui, s-a gândit să se revanșeze pentru binele ce i l-am făcut – și a acționat într-un mod riscant, care-l putea costa slujba și chiar libertatea. Iată cum a procedat:  mi-a dat drumul din arest, trimițându-mă acasă. Fără bilet de voie, fără nimic. Mi-a zis să-l rog pe tata să facă cerere de înscriere în Partidul Comunist, cât mai rapid: a mea, a lui și a celor doi frați, fiindcă după aceea va continua el formalitățile pentru mine, deși mă aflu în pușcărie. I-am transmis lui tata ce-mi spusese, după care m-am întors a doua zi în arest. Iar peste vreo trei săptămâni am avut parte de o mare bucurie: m-am trezit în celulă cu doi avocați, care au intervenit să se judece mai rapid procesul meu! Iar după proces, pe baza faptului că eram comunist, am fost pus imediat în libertate!  Așa am reușit să nu fac – atunci - niciun an de pușcărie, deși un colonel fioros, pe nume Barbu, mă amenințase că fără șase nu scap! Dar, uite, că am scăpat.”

Cum și-a câștigat Petrișor porecla “Crăișorul munților”

Povestește mai departe eroul: “Îmi făcusem la un moment dat, în 1947, ca prieten, un plutonier care se ocupa cu strângerea armamentului rămas din război. Mă aflam bine cu el, pentru că de-a lungul anilor am tot adunat arme pe care i le dădeam – și pe de altă parte îi salvam pe consăteni de pușcărie, fiindcă deținerea unei astfel de arme te trimitea, automat, la pușcărie. Și atât de multe arme (paisprezece la număr!) i-am dat acestuia, încât până la urmă l-am făcut locotenent major! Dar eu, pe de altă parte, aveam ascunse două arme, pe un singur permis, cu care vânam – iar pe una din ele ștanțasem seria celeilalte, gloanțele fiind bine ascunse. Pe cea care doream să fie oficială o țineam acasă, la vedere, s-o prezint autorităților, cealaltă o ascunsesem în scorbura unui copac din apropiere. De altfel, locotenentul major este și cel care mi-a dat și porecla de “Crăișorul munților”, când a văzut că-mi fac tun de doage, ca Avrămuț Iancu!

Pe undeva, eu am fost țărănist de-al lui Maniu și eram în obiectivul securității de vreo zece ani. Pe atunci lucram la Exploatarea Minieră Căpuș – și am ales să lucrez acolo, ca să nu mă ridice, fiindcă mă amenințaseră deja cu pușcăria. Mi-a zis-o chiar comandantul poliției, așa că n-am avut încotro. “Hai, că mă duc” – le-am zis. Și m-am angajat la mină. Am lucrat acolo, în subteran, ca mecanic și lăcătuș. Dar nici ca miner n-am scăpat de problemele cu securitatea! Iată cum s-a desfășurat un episod de pomină! Ne-au dus la Cluj, la cabinetul de radioscopie pulmonară, iar după aceea am intrat și noi la o bere, la restaurantul “Hubertus” de pe B-dul Lenin. Eram, strânse, vreo douăzeci și cinci de persoane. Noi am luat loc la niște mese aflate mai în spatele localului, unde am fost serviți. Io m-am așezat la o masă cu doi băieți și am comandat bere și mâncare. Însă, între timp, a început scandalul la o masă alăturată, dar am zis să nu mă bag – am ieșit să mă bărbieresc, fiindcă era o frizerie în apropiere. Iar după ce m-am bărbierit, când m-am întors în crâșmă, scandalul era deja mare și era și miliția prezentă acolo. Își parcaseră duba, mai jos de magazinul “Sora”! Și i-au băgat în dubă pe doi dintre băieții noștri: pe un fin de-al meu și pe frate-său. Care o fost situația, de ce a pornit scandalul? Totul a pornit de la doi bărbați și o femeie ce nu făceau parte din grup, s-au luat la ceartă cu ai noștri… Ziceau de ai noștri că-s beți – dar nu erau, că n-or băut decât puțin, fiecare cam un pahar și jumătate de bere… Eu doar am asistat la o parte din bătaie și-am intervenit atâta cât am putut. Au spart geamuri, iar securistul - aflat lângă polițistul care cerceta cazul - a insistat să fiu ridicat și eu, fiindcă mă știa și zicea mereu că aș fi capul răutăților! Și, când i-au băgat în dubă, a venit locotenentul și mi-o zis să am de grijă să nu le zgârie băieții noștri mașina, dar unul dintre ei - când a fost urcat în mașină – l-o îmbrâncit pe locotenent, atât de tare, de i-o sărit cât colo casca din cap. Atunci locotentul mi-a poruncit să rămân pe loc. Și am stat unde-mi spusese, având grijă să nu-i deterioreze și mai mult ortacii mașina, după care m-au săltat și pe mine. Ne-au dus pe toți la circă, unde cei doi au încasat imediat câteva palme – iar eu am fost lăsat să aștept, fiindcă și comandantul de acolo mă cunoștea. Da` acolo o fost încă un anchetator care s-o tot ținut de capul meu, zicând că am mai fost pedepsit și în alte rânduri, fiind “politic”.  Și, deși nu participasem la scandalul din restaurant, la procesul ce-o urmat mi-o dat condamnare patru ani – plus unu, recidivă. Și, imediat după proces am fost dus pe strada Traian, unde am fost închis într-o celulă. Dar, nemulțumit de verdict, am intrat în greva foamei.  După opt zile, indiferent de protestul meu, m-or suit în dubă și m-or trimis la pușcărie, la Poarta Albă, pentru că tot așa ziceau: că-s reacționar, ba că-s manist...La pușcărie, io nu m-am lăsat cât am putut pe tânjală și-am cerut să ies la lucru – și-am lucrat acolo patru luni, câștigând la eliberare două zile.    

O nouă arestare. Au fost treizeci și șase la număr!

Am avut în familie pe socrul meu, că aveam doi băieți dar și slugi, vite, de toate! Aici stăteam toată vara, având grajduri, toate, binișor, pe Vârful Bătrânii! Odată milițienii or venit și m-or arestat direct de-acasă, ca să le dau pușca, deși aveam permis pentru ea. Le-am dat-o, dar ei mi-au zis că mai am și altele – deci să le dau pe toate. Le-am zis că oi căta. Apoi m-au dus cu ei și mi-au făcut proces verbal: mi-au luat arma, cartușele și încărcătorul… Securistul a stat în permanență în spatele meu, cu pistolul în mână, temător că aș putea să-l împușc. Și tot zicea că-s periculos, deși eu le-am dat arma, fără probleme. Dar mi-au văzut, colo, pe culme și postamentul pentru tunul de doage la care lucram. M-au întrebat, speriați, pentru ce e ăsta? Le-am spus că vreau să trag cu el până la Securitate, pe Traian, acolo unde m-or bătut colegii lor! Până acolo trag după ei! Așa cum v-am zis, tunul l-am făcut cu cercuri de-alea, cu doage – iar ca proiectile urma să folosesc pietre. Eu am tăiat scândura acasă – și de-aici am dus-o cu carul, plus că m-a ajutat un meseriaș care știa cum să lege doagele… Toată ziua am lucrat la tun, numa` că n-am avut praf, numai pietre și câlți de buci de cânepă! Ca Avrămuț Iancu am făcut! Și atunci securiștii mi-au zis să le fac demonstrație, dar le-am zis că nu pot, fiindcă n-am praf de pușcă. “Dacă-mi dați praf, trag, dar fiindcă nu am, nu trag!” No, ăsta a fost un gest de-al meu – iar după aceea ei au revenit cu întrebările, dacă mai am vreo armă… Le-am răspuns că, gata, nu mai am, le-am dat-o pe singura pe care o aveam. Și, apoi, după ce-am coborât din culme, acasă, m-or dus cu ei direct la Cluj, fără măcar să mă lase să vorbesc cu soția sau copiii! M-or arestat din nou, băgându-mă în închisoare! Tunul acolo o rămas…

Am avut treizeci și șase de arestări, în total. Asta, pentru că de fiecare data când le veneau lor ideile urcau la mine, în munte, să le mai dau o pușcă! Dar nu mai aveam puști, așa că au început să mă persecute și să mă urmărească în toate felurile… M-au obligat, cum v-am spus, până și să să mă angajez la mină… Tot de aici mergeam la vânătoare, eu și colegii mei și când ajungeam la mine acasă lăsam afară ranițe și puști și apoi mergeam înăuntru să văd dacă nu-i nimeni străin acolo! Cât puteam mă feream de străini, că aveam, ilegal, două puști ZB! Abia apoi ne apucam de mâncat și de băut la secărică și la țuică, așa cum fac vânătorii!

La pușcăria Văcărești

Totdeauna am fost urmărit de miliție, de securitate, nicicum n-am putut să scap vreodată să nu fiu cercetat și urmărit… ceva de genul ăsta. Când aveau chef de bătut la mine mă duceau la poliție și-mi rămânea acasă femeia și copiii. La un moment dat m-au băgat iar în pușcărie, iar eu am făcut tot ce-am putut – am intrat din nou în greva foamei. Iar după ce am ajuns la recurs, am scăpat. Și-am venit înapoi acasă. Cum am scăpat? Bine, am făcut greva foamei, cu lanțuri de 20 de kile la picioare, cătușe pe mâini, chiar dacă mă aflam la izolare. Dar peste câteva zile tot m-au ridicat și m-or dus la Văcărești, unde imediat ce am intrat am ajuns șef de cameră. Acolo era o mulțime mare de oameni, ferească Dumnezeu! Apoi a venit un gardian și a întrebat cine vrea să se înscrie la muncă. M-am oferit primul. Și m-au luat după aia de acolo, m-au pus în dubă și m-or dus la Poarta Albă, la fabrica de cărămidă. Iar după liberare, ajuns acasă, cu tinicheaua pe care o aveam deja, n-am mai putut să mă angajez niciunde. Așa că – îndurând toate umilințele miliției - am preferat după aceea să trăiesc în singurătate, ca un haiduc, iar toată lumea ajunsese să-mi spună „Crăișorul munților”.   

“Nici nu pot să spun ce-aș face dacă s-ar întoarce comunismul!”

La finalul povestirii sale, îl întreb pe Crăișor ce-ar face dacă s-ar întoarce comunismul la noi. Face o grimasă teribilă, după care dă fuga la o stivă de lemne, de unde scoate un pistol uriaș de semnalizare, cu rachete, perfect funcționabil. “Uite ce-aș face, aș trage cu ăsta și l-aș găuri pe primul securist întâlnit în cale. Ferească Dumnezeu să mai vină odată la putere comuniștii, i-aș nimici pe toți – inclusiv cu un nou tun de doage... Ei mi-au nenorocit familia, m-au băgat în pușcărie politică. De asemenea, mi-au dat afară fata din liceu, de la balet, pe bază că n-are voie să facă școală, dacă-i fiică de deținut politic! Oricum, nu pot să zic, mai sunt și acuma comuniști, dar sunt răsfirați prin partide și nu le mai poate face nimeni ceva!” 

Mărturia soției Crăișorului

După ce ne-am întors în casă, o abordez pe soția Crăișorului și-o rog să-mi vorbească de suferințele îndurate. Oftând, din toți rărunchii, aceasta-mi mărturisește: “Șase copii am avut împreună și m-or arestat în câteva rânduri și pe mine. Așa o fost, rău de tot. Am umblat mult pe la Cluj, pe la avocați. Eram numai eu cu copiii mici, pe care-i purtam la școală – dar n-au putut face facultate din cauză că soțul a fost arestat și ne-a fost foarte greu, să știți! Dar Dumnezeu ne-a ajutat și a mai scăpat de prin arest și ne-am mai revenit și noi, că până atunci, când era el arestat ne sprijineau părinții: dacă nu era mama și tatăl meu ar fi fost vai și amar de noi! De năcaz și de frica perchezițiilor – optsprezece la număr s-au strâns - și doi copii morți am avut, doi gemeni. Răi au fost milițienii și jandarmii cu noi, mai ales un căpitan care ne întorcea lada cu haine - că n-aveam dulapuri pe atunci – și-mi cerea să-i spun tot, tot, tot, mai ales unde-s armele soțului. Eu îi răspundeam că nu știu nimica, fiindcă el nu-mi zice, nici unde merge și de unde vine… Atunci a zis că mă arestează și pe mine și mă bagă-n închisoare, fără să-i pese cine-a căta de copii. Și, cum eram așa de amărâtă, multe săptămâni la rând am fost bolnavă, odată o vară întreagă. Acum, după atâtea necazuri, pot să spun că în sfârșit suntem bine – și toți copiii sunt bine, bine crescuți, au trecut și ei peste toate! ”