Interviu Marius Balo

Denisa Hreamătă

Rep: Marius, ce înseamnă pentru tine să fii un om obișnuit și cum se reflectă asta în modul în care acționezi sau creezi impact?

M.B.: Cu toții suntem oameni obișnuiți și mai asemănători decât am vrea să recunoaștem. Ceea ce ne este particular sunt circumstanțele, însă fibra morală a fiecăruia dintre noi este aceeași: cu toții ne dorim să fim fericiți! Nu este om pe lumea asta care să poată să spună, sincer, că vrea să fie nefericit.

Pornind de aici, ajungem să ne căutăm fiecare fericirea acolo unde credem, potrivit experienței și educației noastre, că o vom găsi. Asemenea drumurilor unei intersecții, avem mereu de făcut o alegere. Ceea ce nu ne părăsește însă niciodată este intuiția. Știm în orice moment, adânc în sufletul nostru, dacă suntem pe drumul cel bun.

Rep: Ai petrecut opt ani într-un sistem extrem de restrictiv și ostil în China comunistă. Există aspecte ale identității tale pe care le-ai redescoperit sau redefinit în acea perioadă?

M.B.: O astfel de experiență poate fi pe cât de crudă pe atât de edificatoare pentru că fiind atât de vulnerabil, ești forțat să te vezi exact așa cum ești. Poate suna de necrezut însă temnița este poate singurul loc de pe pământ unde se suspendă narcisismul.

Crescând egoist și narcisist, momentul acesta de pauză mi-a oferit șansa să mă privesc, eu pe mine însumi, cu obiectivism. Suferința face acest lucru, o face în viața fiecăruia dintre noi. Paradoxal, doar încercările și suferința ne ajută să creștem.

Rep: Ce ai descoperit despre frică și curaj în cei opt ani de detenție?

M.B.: Frica în sine nu este reală. Este o alegere. Pericolul, da, este real, însă reacția îmi aparține. Pot alege să îmi fie sau nu frică sau o pot mima pentru a îl înduioșa pe oponentul meu. La fel pot mima curajul pentru a îl înfricoșa. Curajul și senzația de frică pot exista în același timp. Esențial este să nu ne pierdem cu firea.

Îmi amintesc de istorisirea unui cioban din Grecia. Fusese prins de un răufăcător care îl strângea de gât. Văzându-l cu ochii ieșiți din orbite, răufăcătorul îl întreabă: De ce te uiți așa sălbatic la mine? Ciobanul îi răspunde: Mă gândesc în ce râpă să te arunc după ce te răpun. Răufăcătorului i se face frică și îl eliberează pe cioban.

Rep: Experiențele extrem de dure au tendința să modeleze perspectivele asupra lumii. Ce lecții fundamentale despre viață, răbdare și umanitate ai învățat în urma acelor ani și cum îți ghidează deciziile de astăzi?

M.B.: Sunt același om. Am aceleași tendințe. Spre lene, spre egoism, spre tot felul de patimi. Ceea ce mă ține oarecum pe linia de plutire este amintirea suferinței din anii aceia de surghiun. Suferința pe care propriile mele alegeri mi-au adus-o nu doar mie ci și celor din jur. Trebuie să trăiesc cu asta.

Fiind și teolog, mă doare și să știu că l-am dezamăgit pe Dumnezeu. Nu înțeleg anii de suferință drept o pedeapsă din partea Lui, ci mai degrabă ca pe o nouă șansă. Îmi amintesc că primisem o Biblie de la un musulman și lecturam mereu pilda fiului risipitor. 

Îmi dădeau lacrimile de fiecare dată când citeam că bătrânul Tată își petrecea zilele trist, privind mereu în zare și așteptând să îl vadă pe copilul lui că se întoarce acasă. Într-o zi l-a văzut și de bucuria aceea că e viu a fugit, bătrân cum era, i-a ieșit înainte și a căzut pe grumazul lui. Adică, l-a îmbrățișat cu tot dorul pe care-l strânsese în inima lui.

Rep: Cum a fost să pui pe hârtie momentele de suferință și de durere? A fost un proces de vindecare pentru tine?

M.B.: Da, a fost. De asemenea, a fost și dorința de a împărtăși experiența acelor ani, lecțiile, zbuciumul dar și bucuriile trăite acolo, în cuptorul babilonic al durerilor amare, din perspectiva celui care nu mai are nimic de pierdut. Poate aduce a paradox, însă doar atunci când pierd totul ajung în punctul în care să înțeleg că eu am doar de oferit.

Rep: Ce sfaturi ai oferi oamenilor care trec prin situații extreme de nedreptate sau prin provocări care par imposibil de depășit?

M.B.: Experiența mea m-a ajutat să înțeleg că nimic nu se întâmplă fără sens. Există o noimă în spatele a tot ceea ce se întâmplă în viața noastră. Problema este că perspectiva noastră este limitată și de cele mai multe ori nu reușim să înțelegem de ce lucrurile, mai ales cele care crează suferință, se întâmplă într-un anume fel.

În acest sens, nu suntem foarte diferiți de micile gâze care își duc zilele la firul ierbii. Ce văd ele? O frunză, un fir de iarbă, o altă gâză. Dacă ar putea privi însă locul respectiv din înaltul cerului, așa cum o face un vultur, ar putea înțelege că ele se află pe un deal, sau pe un vârf de munte, sau pe o câmpie sau din contră, chiar la malul mării.

Ne rămâne așadar credința, forța aceea extraordinară și foarte necesară pe care o reprezintă încrederea că Universul este bun. Ne convingem de acest lucru privind în jur și apoi la noi înșine, la imensele daruri cu care suntem înzestrați. 

De la începutul vieții pe Pământ, un miracol în sine, ea a avut o direcție. Înainte, spre organisme tot mai evoluate. O minte, mintea din interiorul primei celule, încântată de ce a devenit și de condițiile pe care le-a găsit, i-a spus celulei să supraviețuiască. S-a multiplicat și iată-ne ajunși astăzi aici, capabili să apreciem traiectoria pe care am urmat-o. Ea nu ar fi existat dacă totul s-ar fi petrecut la întâmplare.

Nici suferința sau provocările din viața noastră nu sunt, așadar, la întâmplare. De cele mai multe ori, exact aceste momente grele, de cumpănă, se dovedesc ulterior a fi cele în care am crescut, ne-am înțelepțit și ne-am maturizat cu adevărat. Experiența m-a învățat că Dumnezeu nu ne irosește durerea niciodată!

Rep: Dacă ar fi să numești un om obișnuit care, prin acțiunile sale, creează un impact real în jur, cine ar fi și de ce? Ce crezi că putem învăța de la oamenii obișnuiți, ca noi, care schimbă lumea?  

M.B.: Fiecare dintre noi este acel om. Din locul în care suntem fiecare, creăm în fiecare zi un impact real în jur, schimbăm lumea în fiecare zi. Problema este că avem de multe ori tendința să ne percepem existența ca pe un drept al nostru și nu ca pe o responsabilitate.

Privind-o ca pe un drept, devenim egoiști și ajungem să luăm mai mult decât am pus în loc. Atunci însă când reușim să înțelegem că viața este în definitiv o luptă, cu noi înșine, cu lenea, cu egoismul și cu propriile noastre patimi, ajungem la concluzia că responsabilitatea noastră este să lăsăm lumea mai bună decât cum am găsit-o.

În adâncul ființei noastre, știm fiecare dintre noi cum trebuie să facem acest lucru. Antidotul pentru lenea care ne sabotează este doar puțin curaj. El vine din recunoștința pentru tot ceea ce avem, vine atunci când oferim întotdeauna mai mult decât am primit, vine când acționăm cu motivația sădită în iubire și cu urechea la îndemnul mereu actual: Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în jurul tău!

Notă: Interviu realizat de Denisa Hreamătă  pentru Thunder ca avanpremieră la conferinţa “Un om obişnuit care şi-a descoperit libertatea interioară” din data de 8 noiembrie 2025. Pentru cei care doresc să participe la conferinţă pe baza codului FUNDATIADC20 vor primi o reducere de 20% la cumpărarea biletelor.