Demagogia etică

Doina Cornea

Pe marginea interviului acordat de domnul Petre Roman, la 28 XII 1990 la TVR

Demagogia etică este poate ultimul recurs al puterii şi cel mai perfid. Ea adânceşte confuzia în domeniul valorilor.

Până acum, practicând calomnia şi minciuna, puterea a reuşit parţial să discrediteze partide, formaţiuni politice, persoane de care se temea. Totuşi, treptat, ţara se trezea şi constata că nu a fost vândută străinilor, că nu au putut fi distribuiţi dolari, în scopuri necinstite, în vreo 15-20 de localităţi, concomitent, de aceeaşi persoană, că fabricile ţării nu au fost cumpărate de nimeni, că românii şi ungurii în relaţiile lor concrete de vecini, de conlocuitori ai aceluiaşi sat sau oraş, nu au nici un chef să se mai ia la harţă, că studenţii şi intelectualii nu sunt duşmanii muncitorilor ş.a.m.d.

În situaţia economică şi social-politică dezastruoasă în care actuala putere a târât ţara, demagogia pe teme economice şi social-politice nu mai are succes. Magazinele goale, inflaţia, metodele antidemocratice de guvernare au deschis ochii multora. În faţa acestui regres, puterea neo-comunistă a inventat o nouă şi – trebuie să recunosc – redutabilă armă de luptă: demagogia etică. Este demagogia ce speculează cele mai nobile sentimente ale cetăţenilor: iubirea, credinţa, iertarea, împăcarea, liniştea... Este, din partea celui care o practică, o impostură în domeniul valorilor. Este ceea ce domnul prim-ministru a făcut în ziua de 28 decembrie 1990 într-un interviu televizat, pentru ca efectul malefic al discursului – în sensul confuziei în domeniul valorilor – să fie preluat de milioane de suflete nevinovate. Domnul Petre Roman, cu zâmbetul pe buze, încerca să înşele conştiinţa morală a oamenilor prin perfide alunecări de sens, distrugându-le putinţa de a discerne între valoare şi impostură morală. Având în vedere şirul de fapte reprobabile săvârşite de guvernul Iliescu-Roman, domnul prim-ministru nu avea dreptul să rostească îndemnul creştinesc: „să iubim”, încercând să obţină avantaje politice meschine în urma acestei imposturi, şi nu avea dreptul să semene, cu un cutremurător cinism, în sufletele celor care îl ascultau, confuzie şi derută.

– Urmărindu-vă discursul, domnule prim-ministru, mă gândesc la un om care aruncă o tinichea, în loc de monedă, în mâna unui nevăzător care solicită ajutor. Această tinichea este demagogia dumneavoastră etică.

Să fi fost oare şi acesta un semn de iubire – căci de iubire vorbeaţi – din partea dumneavoastră faţă de cetăţenii care vă ascultau? Pângărind valorile noastre esenţiale, continuaţi să distrugeţi – conform tradiţiei comuniste – fibra morală a naţiunii. În acest scop, credeţi că nu au fost de ajuns cei patruzeci şi trei de ani de comunism?

Dar să revenim la creştineasca iubire de care aţi dat atâtea „dovezi” certe în anul acesta. Să facem puţină lumină în raţionamente şi să vedem, în calitate de creştini, pe cine şi ce trebuie să iubim? Cum impostura dumneavoastră se plasează în domeniul sacrului, voi folosi terminologia creştină pentru a delimita aria iubirii curate de cea a iubirii vinovate, faţă de semenii noştri. Avem obligaţia să iubim şi să ieretăm creştineşte pe cei care ne greşesc, doar dacă ne aflăm faţă de ei într-o condiţie de deplină libertate interioară, vreau să spun, doar dacă coeficientul de putere de care ei dispun nu impietează asupra conştiinţei noastre morale. Dar atunci când ne declarăm pentru iertare sau iubire, determinaţi fiind de sentimente de frică faţă de cel vinovat sau de dorinţa de a obţine avantaje personale de la cel vinovat – dar în acelaşi timp, deţinător de putere –, ne pierdem libertatea interioară, iar declaraţia noastră de iertare sau de iubire îşi pierde semnificaţia ei morală. Mai mult, tendinţa celor ce se fac vinovaţi de acte reprobabile şi care dispun de un coeficient mare de putere este de a ne forţa – prin viclenie sau forţă – conştiinţa morală, impunându-ne recunoaşterea minciunii drept adevăr, a violenţei drept justiţie, a josniciei drept iubire. Cu alte cuvinte, acordându-le iertarea sau iubirea în aceste condiţii, înainte ca ei să-şi fi recunoscut vinovăţia, noi primim să devenim părtaşi ai fărădelegilor lor. Degradarea morală a ţării îşi are obârşia tocmai în această complicitate dusă zeci de ani cu o putere vinovată. Această formă de represiune: întinarea victimei, a stat la baza metodelor represive de la Piteşti.

Vorbind despre iubire la TVR şi îndemnând la iubire creştinească, păcatul dumneavoastră, domnule prim-ministru, a fost un păcat de impostură morală, deoarece aţi exploatat aceste creştineşti sentimente pentru a trage foloase politice meschine de pe urma lor; deoarece aţi încercat să smulgeţi adeziunea a milioane de oameni, în numele iubirii creştine, la păcatele – în termeni politici, la fărădelegile – săvârşite în anul acesta, cu asentimentul dumneavoastră, de actuala putere. Între obligaţia creştină de a iubi chiar şi pe cel păcătos, cu păcatul său (sau cu fărădelegea sa) cu tot, este o mare distanţă. Aici văd alunecarea de sens în discursul dumneavoastră şi sursa confuziei pe care aţi vrut să o creaţi cu bună-ştiinţă pentru a trage un profit politic de pe urma ei. Numai că, vorbind despre iubire în aceste condiţii, nici dumneavoastră nu vă plasaţi în acea stare de libertate interioară, de disponibilitate dezinteresată, fără de care nici un act nu poate fi socotit moral.

Să iubim... Dar oare actele dumneavoastră politice izvorăsc din iubire?

De un an nu facem decât să suportăm dovezile acestei înfricoşătoare iubiri.

Mă întreb dacă în numele iubirii a fost şi este manipulată populaţia prin Televiziunea Română liberă, luîndu-i-se dreptul la informare şi adevăr? În numele iubirii Frontul Salvării Naţionale nu şi-a respectat programul enunţat la 22 decembrie 1989, unde se prezenta ca o putere de tranziţie care va organiza alegeri libere, va asigura pluralismul, separarea puterilor, drepturile omunlui şi nu va deveni partid politic? În numele iubirii, domnule prim-ministru, duceţi o politică de diversiune, semănând dezbinare şi ură în societate? În numele iubirii aţi consimţit la aducerea aşa-zişilor mineri, provocând zeci de morţi şi sute de răniţi, jafuri şi arestări ilegale, încălcând dreptul la viaţă, la integritate fizică şi la proprietate al cetăţeanului? În numele iubirii i-aţi promovat pe cei ce au tras în popor de patruzeci şi trei de ani incoace? La TVR aţi afirmat că vă simţiţi iubit. Este încă o sfidare lansată bunului simţ; sau aţi uitat poate că tocmai la acea oră o sută cincizeci de mii de studenţi erau în grevă şi vă cereau demisia. Ca fost cadru didactic m-aş fi simţit jenat. Nu credeţi că locul dumneavoastră, ca universitar, ar fi fost alături de ei? În numele iubirii aţi instigat la 1 Decembrie, la Alba-iulia, nişte grupări aduse dinadins să tulbure comemorarea acestei mari sărbători, cu care Biserica Greco-Catolică sau Partidul Naţional-Tărănesc au o legătură mai strânsă decât dumneavoastră şi unde aţi respins manifestarea de loialitate a UDMR-ului? În numele iubirii aţi înfierat Timişoara, oraşul martir, pângărindu-i memoria? În numele iubirii l-aţi expulzat pe Majestatea Sa Regele Mihai, cetăţean român de drept, personalitate cu merite istorice recunoscute, care,după patruzeci şi trei de ani de exil, a venit să-şi revadă pământul natal şi mormintele strămoşeşti? În numle iubirii îndatoraţi ţara doar pentru a subvenţiona falimentul economic, eşecul social, în unicul scop de a vă menţine la putere, fără pic de milă faţă de cei ce vor avea de plătit aceste datorii? De atâta iubire poate, fug tinerii din ţară, ca de ceva necurat. În ianuarie trecut reveneau, plini de speranţă şi nu mai doreau să plece. Ce s-a întâmplat?

Un guvern care nu dă încredere şi speranţă înseamnă că a ajuns – vă citez din nou – la acel punct mort la care se impune să demisioneze. Criza actualei puteri se datorează, în primul rând, lipsei de transparenţă, de adevăr şi loialitate pe care le practicaţi. Aţi pierdut autoritatea morală, domnule prim-ministru, şi numai prestigiul moral poate legitima o echipă conducătoare. Alegerile au fost doar începutul unui drum. Dacă aţi avea puţină iubire faţă de ţară, nu i-aţi mai periclita existenţa, acum când puterea a ajuns la acest punct mort. Aţi ceda puterea altora, mai inocenţi, care să nu se teamă nici de adevăr, nici de libertatea oamenilor şi care se vor folosi de putere pentru a fi de folos societăţii, şi nu pentru a se menţine doar la putere, cu orice preţ.

Cluj, la 2 ianuarie 1991