Povestea lui Victor Maghear, erou anticomunist

Sorin Grecu

Ţin în mână o carte substanţială, de peste 400 de pagini, intitulată „Drumul robilor”, scrisă de Victor Maghear (n.n. – plecat la Domnul în urmă câțiva ani). Am citit-o pe nerăsuflate, în doar două zile, ca pe un roman de aventuri. Cartea este absolut uimitoare şi descrie avatarurile autorului, începând cu arestarea sa din anul 1959 şi până la eliberarea din anul 1962.

Personaj de roman

În carte apar descrise cu lux de amănunte suferinţele sale şi ale camarazilor săi, în puşcăriile şi lagărele comuniste de la: Gherla, Delta Dunării, Periprava, Grind, Balta Dunării, Stoeneşti, Grădina şi Strâmba. Sunt pomenite acolo, pe langă peripeţiile autorului cărţii, şi personaje de seamă ale istoriei romaneşti: scriitori, preoţi, profesori, diplomaţi, artişti – de fapt, „crema” intelectualităţii noastre, aruncată în puşcării de către uneltele comunismului de import de la Răsărit. Parcurg cu nerăbdare şi emoţie, cu cartea în mână, drumul spre locuinţa fostului luptător anticomunist. Arunc, în fugă, o privire pe coperta din spate şi observ că Victor Maghear s-a născut pe data de 20 februarie, 1929, în comuna Chendrea, judeţul Sălaj. Intru în panică. Astăzi este chiar 20 februarie 2008, ziua lui de naştere. Intru într-un „non-stop” şi cumpăr de-acolo o butelie de vin. Ajung curând la domiciliul acestuia şi bat la uşă. Îmi deschide un bătranel subţirel dar bine făcut, relativ mic de înălţime şi cu o privire extrem de pătrunzătoare. Are, ca şi mulţi dintre camarazii săi, privirea aceea uşor suspicioasă a celor care au trecut prin lagărele şi puşcăriile comuniste. Ne înţelegem însă rapid, pentru că-i demonstrez că i-am citit cu atenţie cartea, și mă poftește în locuinţa fiicei sale, mai încăpătoare şi mai încălzită decat a sa, după care, fără vreo introducere propriu-zisă, își începe relatarea vieţii sale: „Prima dată am fost arestat în luna ianuarie, anul 1959, după ce s-au găsit, odată cu arestarea socrului meu, nişte poezii anticomuniste de-ale mele. Le scrisesem în anul 1956, cu ocazia revoltei din Ungaria şi le depozitasem acasă la socrul meu, într-o valiză. În acelaşi timp aveam legături şi cu o reţea de opozanţi ai regimului, cu care, stupidă iluzie, puneam ţara la cale, în aşteptarea americanilor. M-au arestat direct de la Fabrica de Mucava din Cluj, unde lucram atunci. Am fost anchetat zile în şir, după care am fost eliberat, cu intenţia să-i conduc pe urmăritorii mei la presupuşii lideri ai mişcării anticomuniste. Eu m-am prins imediat că sunt urmărit şi n-am făcut niciun gest care să bată la ochi. A doua arestare a venit curând, câteva zile mai târziu, când lucram ca magazioner-şef la Baza de recepţie a cerealelor. De data aceasta nu m-au mai eliberat şi am ajuns direct la Gherla, cu o condamnare de 6 ani. În acest timp, soţia şi copilul meu au rămas muritori de foame, alături de familia socrului, compusă şi ea din 8 persoane. Ca o paranteză, soţia mea a fost ajutată să intre în seviciu de către Vasile Condu, contabilul şef de la Poşta Centrală din Cluj – însă n-a apucat să se bucure de slujbă pentru că, imediat, securitatea a intrat pe fir şi l-a condamnat şi pe binefăcătorul nostru la 20 de ani de puşcărie pentru sprijinul dat familiei mele. Bietul om a făcut puşcărie până în 1964, când a fost şi el eliberat, ca toţi deţinuţii politici din Romania. A murit la scurt timp după eliberare, datorită bolilor contactate in lagăre şi puşcării. Disperată, soţia mea a făcut un memoriu la Gheorghe Gheorghiu-Dej în care arăta că este, pur şi simplu, muritoare de foame. A primit, după o vreme, slujba de muncitor necalificat la Fabrica de Mobilă ≪Libertatea≫. Acolo a lucrat până la eliberarea mea din 1962.” 

Alte acţiuni impotriva comunismului

Observ la Victor Maghear o pasiune reală pentru povestire. Fiecare întâmplare este „împănată” cu zeci de amănunte, care de care mai savuroase. Continuă acesta: „Una din şansele vieţii mele a fost aceea că toată viaţa am lucrat munci fizice grele, lucru care m-a ajutat enorm în lagărele de muncă forţată. Profesia mea de bază este cea de invăţător şi, prin anii 1949-1950, cand lucram în satul Trestia, l-am ajutat cu alimente şi informaţii pe Vasile Rodina, zis ≪Calul Bălan≫, cel mai temut luptător anticomunist din zona Sălajului, pe care securitatea a reuşit să-l captureze numai după ani mulţi şi eforturi extraordinare. La Cluj am lucrat, pană în 1956, ca muncitor la secţia de tăbăcărie vegetală a Fabricii de încălţăminte ≪Clujana≫. Şi acolo m-am distins ca lider şi vreau să vă povestesc o întâmplare care s-a petrecut cand mă aflam la acest loc de muncă. Prin anul 1955 am provocat o grevă la secţia unde lucram pentru că banii oferiţi de conducerea instituţiei nu ne ajungeau nici măcar de mâncare – iar munca era extrem de grea. Când s-a declanşat greva, la ≪Clujana≫ a venit însuşi Ministrul Industriei Uşoare, Sencovici, cumnat cu directorul fabricii, Szekely. Cand ministrul mi-a întins mâna, eu i-am spus direct în faţă: ≪Tovarăşe ministru, poporul vrea pâine, fiindcă moare de foame – şi nu lozinci≫. Toţi se aşteptau să fiu arestat pe loc, însă, spre surprinderea tuturor, ministrul mi-a dat dreptate şi a dat ordin să fie dublate salariile. După ce-a plecat, trepăduşii directorului, ca să scape de mine, mi-au oferit o slujbă mult mai uşoară şi mai bine plătită, în aceeaşi instituţie, pe care m-au lăsat să mi-o aleg chiar eu. Aşa am ajuns la secţia de croitorie civilă a fabricii ≪Clujana≫.” Apoi adaugă: „Să vă povestesc şi cum am ajuns să lucrez ca miner, tocmai la Ţebea. Abia intrasem, în anul 1956, ca proaspăt student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj. Atunci, cu ocazia revoltei populare din Ungaria, au avut loc, în organizaţia U.T.M. din facultate, şedinţe de infierare a acestor evenimente. Când m-am ridicat şi eu să-mi spun părerea am stârnit o adevărată furtună afirmând că ≪respectiva cauză a ungurilor e cauza comună a tuturor ţărilor cu democraţie populară şi ar trebui să cerem ajutorul Apusului şi americanilor să ne ajute în lupta noastră contra cotropitorului sovietic≫. Chiar a doua zi a venit la mine un bărbat în civil, care m-a avertizat că sunt trecut pe lista de arestări a Securităţii. Ce să fac? Pentru că nu aveam nici măcar un leu, m-am prezentat imediat la Centrul de Transfuzii şi am donat sange. Cu cei 150 de lei căpătaţi am luat autobuzul direct pană la Ţebea, unde m-am angajat ca miner. Aşa am scăpat, însă doar pentru moment, de puşcărie. M-au ridicat rapid, aflând de mine – și curând a început un lung și greu șir de suferinți…”.

Puşcăria şi lagărele de exterminare

În lagărul de muncă din Delta Dunării, unde tăia stuf, Maghear are un camarad pe nume Friedman, evreu din Oradea, supravieţuitor al lagărelor naziste. Acesta a murit chiar acolo, în patul vecin cu al său, din cauza lipsurilor şi a condiţiilor de exterminare. I-a mărturisit lui Maghear, pe patul de moarte, că în lagărele naziste nu s-au petrecut atâtea atrocităţi ca în cele din România. După câteva luni petrecute la sinistra inchisoare Gherla, unde se afla şi socrul său, a început cel mai cumplit calvar pentru Victor, periplul lagărelor de muncă forţată. Cu ocazia penitenţelor sale, are ocazia să cunoască figuri luminoase ale neamului nostru, precum: profesorul Chertes, părintele Prunduş, părintele Băliban. La Grădina stă în acelaşi adăpost cu scriitorul Al. Ivasiuc, cu filosoful Grigore Popa şi profesorul Vasile Tarţa. Tot acolo se afla şi actualul academician Al. Zub de la Iaşi, dar şi profesorul Aurelian Popescu. De la aceşti oameni învaţă foarte multe lucruri – şi consideră, mai tarziu că, din punctual său de vedere, lagărul se transformase intr-o adevărată Academie. Se ţineau aici cursuri la nivel universitar de filosofie, matematică, istorie, teatru, cinematografie, limbi străine şi, când le ascultau, oamenii uitau pentru câteva clipe de viaţa lor amară. Adaugă fostul deţinut politic: „La Grădina am stat cu încă un mare profesor, Mihai Musceleanu, al cărui tată fusese profesorul Regelui Mihai. Avea 44 de ani şi cand l-am întrebat de unde ştie atât de multe lucruri mi-a spus că a făcut şcoala cot la cot cu Regele Mihai, fiindu-i partener inclusiv cu ocazia deplasărilor în străinătate. Pe langă şirul securiştilor-criminali pe care i-am intâlnit de-a lungul puşcăriilor mele (despre care nu o să vorbesc acum, fiindcă mi-ar lua mult prea mult timp) îmi amintesc de celebrul Ion Dincă poreclit Teleagă, ministrul ceauşist de tristă amintire. Eu l-am cunoscut personal între anii 1950-1952, cand eram militar la Târgovişte iar el era sublocotenent. Era secretarul U.T.M.-ului pe regiment, iar eu – responsabil cu şcoala de alfabetizare a regimentului. Era comunist convins, un adevărat habotnic – dar, în rest, bun la suflet. Spun asta pentru că deşi îmi ştia convingerile profund anticomuniste, nu m-a turnat la superiori. Să revenim la lagăre. Acolo eram cunoscut ca ≪un element recalcitrant şi irecuperabil pentru societatea comunistă≫, un tip violent pentru că mă răzbunam pe brigadierii şi turnătorii care aduceau cea mai multă suferinţă camarazilor”.

În toamna anului 1959, Maghear şi camarazii lui se aflau la Stoeneşti şi venise peste ei o iarnă mult prea timpurie. La un grad sub zero erau încă îmbrăcaţi în pantaloni scurţi – şi înnebuneau, la propriu, de frig. Nu lucrau nimic toată ziua, ci numai stăteau spate în spate ca să se încălzească. Detaliază bătrânul: „Veneau jandarmii, ne băteau – dar ne adunam din nou la caţiva metri, fără să ne pese de bătaie. La 16 octombrie avem noroc şi apare o echipă de securişti în civil. Ne văd în halul în care suntem şi ne intreabă cine-i responsabil cu şantierul. Le-am spus că-i un locontenent major, care nu făcea altceva toată ziua decat să călărească un splendid cal arab. Civilii l-au chemat şi i-au pus acestuia în vedere ca in 24 de ore să fim echipaţi cu hainele de iarnă, altminteri îl vor împuşca pentru crime împotriva umanităţii. Locotenentul major s-a speriat şi în 24 de ore am avut hainele. Mare noroc, pentru că dacă nu ar fi venit securiştii ăia cu inimă, mulţi dintre noi ar fi murit”. 

Eliberarea şi un nou calvar

În tot timpul detenţiei sale, Maghear n-a avut habar ce se intamplă cu soţia şi copilul său. Nici începand cu anul 1961, când s-au introdus cărţile poştale periodice pentru fruntaşii din producţie, nu este lăsat să comunice cu familia – pentru simplul fapt că nu accepta să muncească. Considera, pe drept cuvant că, fiind vorba de un lagăr de exterminare, muncind însemna să le facă jocul comuniştilor.

Se înnegurează puţin, apoi îşi continuă povestirea: „Dar cel mai cumplit duşman al nostru a fost foamea. Oameni în toată firea plângeau din această cauză şi la impărţirea porţiilor (şi aşa sărăcăcioase) era o adevărată bătălie pe butoaiele cu mâncare. Astfel, datorită îmbulzelii, multă mancare se risipea pe jos iar soldaţii nu reuşeau niciodată să-i servească pe toţi deţinuţii. Foamea era aşa de cumplită încat, lihniţi, bărbaţii nu se temeau nici măcar de armele încărcate ale soldaţilor”.

Eliberarea lui Maghear s-a produs pe data de 6 octombrie 1962. S-a întors acasă şi, cu ceva noroc, s-a reangajat la Fabrica de Mucava, unde a lucrat timp de 2 ani. Culmea, chiar în prima zi de serviciu îşi fracturează piciorul şi numai bunăvoinţa şefilor, care-i ştiau situaţia, a făcut să iasă cu bine din această situaţie, cu pontajul făcut la zi. Lucrează şi la I.R.A. vreo trei luni, la secţia de demontări – insă, datorită mizeriei de acolo, renunţă şi se angajează la „Armătura” unde lucrează ca lăcătuş până prin 1976. Constată din nou, cu amărăciune: „Dar pentru că nici acolo n-am putut suporta hoţiile şi nedreptăţile m-am transferat la C.U.G. – unde am start pană la pensionarea mea, care a avut loc în 1989. Să vă spun o intamplare petrecută la C.U.G. Pentru că se ştia trecutul meu anticomunist, într-o zi vine la mine secretarul de partid şi-mi spune că pot pleca în S.U.A., dacă doresc acest lucru, fiindcă toţi doresc să scape odată de mine. I-am spus, spre marea lui mirare, că-mi iubesc cu adevărat patria şi nu am de gand să o părăsesc niciodată”. De fapt Maghear se gândea la cei patru copii ai lui şi la nevastă, cine ar fi avut grijă de ei? Dacă ar fi ştiut că statul american oferă fiecărui refugiat politic suma de 800 de dolari spune că s-ar fi dus singur in America – şi de acolo şi-ar fi ajutat familia. Dar aşa a fost să fie. Încheie în aceeaşi notă bărbatul: „Acum am 16 nepoţi, mi-am făcut şi o pepinieră cu pomi fructiferi. Însă cu pepiniera am probleme mari. Cineva, vecin de locul unde am puieţii, mi-i distruge frecvent – şi nu e vorba de unu-doi, ci de mii de puieţi. Vrea să mă scoată pur şi simplu de pe piaţă şi să mă bage în faliment. M-am plâns la poliţie în nenumărate rânduri – dar nici urmă de făptaş. Văd că sunt de-a dreptul blestemat: nu mi-au fost de ajuns anii grei de detenţie şi de suferinţă, ci, iată că şi la bătraneţe viaţa mea a ajuns un coşmar”.

Traian Neamţu, preşedinte Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Romania, filiala Cluj (n.n. – plecat și el la Domnul, în 2019): „Am fost împreună cu Victor Maghear, în calitate de deţinut, în Balta Brăilei, la Stoeneşti şi la Grădina, între anii 1959 şi 1960. Ba mai mult, am lucrat în aceeaşi colonie, brigadă şi echipă cu el, la construirea digului de protecţie împotriva inundaţiilor, dig care avea o bază de 40 de metri şi o înălţime de 7. Acolo ne-am mâncat zilele şi au murit, sub ochii noştri, zeci de oameni. Trebuia tot noi să-i cărăm pe spate, pană la colonie, după ce mureau. Victor era unul dintre deţinuţii care nu se străduiau să-şi facă norma, pentru că lupta prin orice mijloace împotriva comunismului. Avea o mare putere de caracter, puteai conta întotdeauna pe el şi, ţin minte, odată a prins un brigadier că-şi turna semenii pentru o porţie dublă de mâncare. I-a administrat o bătaie soră cu moartea, prilej de bucurie pentru noi toţi.”

(2009)

Articol apărut în volumul VIAȚA LUCREAZĂ CU ALTE DATE, ED. EIKON, CLUJ-NAPOCA 2010