Un om al istoriei: Dănuț Iacob

Marius Oprea

(Prima parte)

Cu o nesfîrșită tristețe, scriu aceste rînduri în memoria unuia dintre cei mai buni, fideli și apropiați prieteni, Dănuț Iacob, vicepreședinte al Asociației 15 Noiembrie 1987. Atunci cînd muncitorii brașoveni de la Uzina de Autocamioane din Brașov s-au revoltat, a fost în fruntea lor, alături de Corneluș Vulpe, Aurică Geneti și Marius Boeriu (președinte al Asociației), cel mai apropiat camarad al său, de care a fost nedespărțit pînă la moartea sa prematură. Dănuț a avut un spirit solar, a fost un ctitor de destine. A avut grijă să-și adune alături familia (mama și surorile), într-o casă pe care a clădit-o mai mult singur, într-o comună de lîngă Brașov – cu prețul unei istoviri pe care o ignora și care s-a dovedit a-i fi fost fatală. Dănuț Iacob s-a înălțat la cer, dar eroismul său rămîne ca exemplu aici, pe pămînt. Pentru a fi exemplu viitoarelor generații, fiului său Robert, tuturor românilor. Am consemnat, de pe casete audio, mai multe interviuri cu Dănuț, cu soția și cu sora sa, de asemenea participante la revoltă alături de el, care au fost realizate în decursul anilor, începînd cu 2001, alături de Stejărel Olaru și Flori Bălănescu. Multe din ele au fost cuprinse în cartea ”Ziua care nu se uită – 15 noiembrie 1987”, apărută în două ediții la editura Polirom. Prietenul meu rememorează cu amărăciune, dar și umor revolta la care a participat și prețul greu pe care l-a plătit pentru că a înțeles, de foarte tînăr, care e prețul libertății. L-am iubit, cum l-au iubit toți cei care l-au cunoscut. Fie ca, lecturînd aceste rînduri, să-l iubiți și voi (Marius Oprea)

”Abia așteptam momentul acesta”

Pe 15 noiembrie votasem prima dată – aveam 19 ani. După care am plecat la serviciu şi am avut surpriza să văd oameni adunaţi, care se certau cu cei din conducere. Era directorul Purcăreanu şi întîmplarea a făcut să mă aflu lîngă el şi să-l pot auzi cum spune: „Băi, nu vă convine, vă trimit în Valea Jiului!”. Femeile au început să-l împingă, i-am tras şi eu un picior, iar Purcăreanu a încercat uşor să iasă din grup. Realitatea este că abia aşteptam momentul acesta şi am început imediat să strig oamenii să iasă din secţii. La un moment dat, eram cam 200 de muncitori care ne deplasam spre toate secţiile, pentru a aduna un număr cît mai mare. În dreptul secţiei 620, un inginer încerca să închidă uşa. Bineînţeles că am sărit cu picioarele pe el şi l-am bătut acolo. Au ieşit băieţii, au luat-o prin celelalte secţii şi spărgeam vitrinele. Eram cu Corneluş Vulpe şi spărgeam toate vitrinele, fiecare secţie avînd vitrine cu cele mai bune piese şi cu fotografii ale celor mai harnici, fruntaşi în întrecerea socialistă. În faţa unei secţii a încercat să intervină primarul Dumitru Calancea şi încă cineva din conducerea partidului. A fost huiduit şi a plecat imediat cu o Dacie neagră cu număr de culoare galbenă. A urmat momentul cînd ne-am adunat în faţa sediului administrativ şi am cerut să vorbim cu directorii. Nu a ieşit nimeni. S-au aruncat piuliţe şi şuruburi în ferestre, apoi gamelele cu mîncare. Pe jos era numai varză, erau vreo douăzeci de gamele aruncate, numai cu varză. Căpitanul Damian a dat ordin să se deschidă porţile şi toată mulţimea adunată a ieşit pe poarta 1. Unul dintre colegii mei a venit cu ideea să luăm steagurile – era ziua alegerilor. Am ţinut scara măgarului, Corneluş Vulpe a urcat şi-a aruncat steagurile. Am luat doar steagurile tricolore – cu celelalte, ale partidului, s-a făcut un foc. Şi cu cîteva steaguri, cei care eram acolo am ieşit pe Strada Poienelor, apoi pe Calea Bucureşti. Mergeam braţ la braţ cu colegii mei de muncă şi vedeam cum apar oamenii în balcoane şi ne aplaudau. Îmi aduc aminte, şi pot să jur cu mîna pe inimă, că aveau flori în mîini. De altfel, deşi eram în noiembrie, era o zi superbă. 

Am ajuns în faţa Liceului de Informatică, unde se afla o secţie de votare păzită de un miliţian şi doi soldaţi. Cei doi soldaţi n-au avut nici o reacţie în momentul cînd miliţianul se îndrepta spre noi. Numai că nu a reuşit să ne spună mai nimic, probabil era curios ce se întîmplă, pentru că a fost bătut, dezbrăcat în pielea goală şi i-am rupt toate hainele de pe el. Imediat după ce s-a încheiat acest episod, Marius Boeriu, unul dintre colegii mei, m-a întrebat dacă ştiu Deşteaptă-te, române! Sincer, habar n-aveam, cred că ştiam versurile, dar nu mai ţineam minte melodia. Ne-am întors către oameni şi am întrebat dacă e în stare cineva să dea tonul. A răspuns Farcaş Iosif – îmi aduc aminte că avea şi o voce aparte, un timbru vocal pe care n-am să-l uit niciodată, el a fost cel care a cîntat primul. Deşi prima încercare a fost un fiasco, oamenii au reuşit să cînte melodia şi imediat a început să se strige „Jos Ceauşescu!”. Ne blocasem. Se striga în sfîrşit „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!” şi „Jos dictatura!”. După care am reînceput să cîntăm Deşteaptă-te, române!, iar de la intersecţia „Trei alimentări”, cum îi spuneam noi, şi pînă la sediul partidului, o distanţă cam de un kilometru, s-a strigat „Libertate!”, „Jos Ceauşescu!”, „Ajunge, nu mai vrem să fim minţiţi!”. Tot în acea zonă a apărut un grup imens de copii, foarte mulţi copii pe care i-am pus în faţa noastră. Ei mergeau în fruntea coloanei, pentru că cineva spusese că în felul acesta am putea să-i convingem pe soldaţii care aveau armament să nu tragă în noi. Copiii erau zglobii, veseli, prinşi şi ei de atmosfera aceea, nu ştiau exact ce se întîmplă cu noi, cum, de fapt, nici noi nu prea ştiam ce avem de făcut şi nici unde vrem să ajungem. În felul acesta ne creşteau şi nouă rîndurile, mai ales că se alăturau coloanei mulţi oameni care veneau de la piaţă sau de la cumpărături. Troleibuzele se deplasau uşor pe lîngă oameni, iar noi ne feream de ele. La un moment dat, am început să tragem captatorii şi băteam cu pumnii în maşini, pentru a-i îndemna pe oameni să coboare şi să ni se alăture. Unul dintre şoferi s-a dat jos şi a venit cu noi. Atunci, fiind troleibuzul blocat, celelalte n-au mai putut să circule.

Cînd am ajuns la Consiliul judeţean de partid, curios fiind, am intrat să văd interiorul. M-a izbit imaginea candelabrului mare din hol, care era luminat, dar între timp ieşise primarul Calancea, personajul pe care îl mai văzusem la uzină. A încercat să spună ceva, iar în momentul acela, cîteva femei din spatele meu l-au luat la bătaie cu cozile de lemn ale steagurilor tricolore. Nu ajungeau să-l atingă, ne loveau mai mult pe noi, cei din faţă, dar la un moment dat un steag l-a atins exact în ochi, i s-a spart arcada, a ţîşnit sînge din ea şi l-au lăsat pe jos în mîinile femeilor. Cred că au început să-l îngrijească pe iarba din faţa clădirii. Steagul pe care l-a luat în cap a fost reacţia oamenilor la vorbele lui: „Sînteţi voi tari acum, dar mîine vedeţi voi!”. Femeile care l-au bătut, tot ele îl oblojeau. Noi, restul, am intrat în clădire. Primul lucru pe care mi-l amintesc este o scrumieră nichelată sub formă de tub, pe care am aruncat-o într-o parte. Fiind în hol, am avut un sentiment ciudat privind candelabrul acela superb. Mai tîrziu, am aflat că majoritatea celor arestaţi au trebuit să declare că au spart candelabrul. Eu am trecut în declaraţie scrumiera – mă speriasem că cereau pe candelabru zeci de mii de lei. În hol n-am apucat prea mult să mă minunez, pentru că lumea se îmbulzea, aproape că ne călcau în picioare. Am urcat scările prin partea dreaptă, am intrat într-o cameră unde era un frigider plin cu pepsi, mi-am pus la brîu 2-3 sticle şi am început să le dau şi celorlalţi. Deasupra era o pîine mare, imensă, bine crescută. Am rupt o bucată şi-am aruncat-o. Cineva a luat pîinea şi a ieşit cu ea afară spunînd: „Fraţilor, pîine!”, pentru că aveam şi pîinea pe cartelă. Pînă la urmă n-am apucat să iau nici o sticlă de pepsi, le-am dat pe toate şi au şi căzut pe jos. Apoi am intrat într-o cameră mai mică, unde se afla o stivă de caşcaval. Mă nimerisem cu încă unul, Vasile, de la Sculărie, şi împreună cu el am început să împărţim caşcavalul. Îl aruncam pe fereastră şi tot de acolo zburau portocale şi banane, aruncate de alţi colegi ai mei. Probabil faptul că oamenii vedeau cum trăiesc membrii de partid a întărîtat lumea şi mai tare.

Birourile din partea dreaptă a clădirii fiind închise, cineva a spus că unii dintre noi ar putea fi închişi în acele săli. S-au spart uşile cu geam cu tot, cu tocuri, s-au smuls şi am început să intrăm şi în celelalte săli. Nu erau decît calculatoare, telefoane, birotică – dar furia care pusese stăpînire pe noi ne îndemna să aruncăm totul pe geam. Am continuat să urcăm un etaj mai sus şi în felul acesta m-am întîlnit cu Marius Boeriu, un prieten şi coleg de muncă. Avea în mînă un briceag cu care se chinuia să desfacă tabloul lui Ceauşescu. Într-un final a reuşit să-l arunce pe geam. A urmat la rînd o altă sală, cred că era locul unde se ţineau şedinţele. Deşi acum pare amuzant, dar asta dovedeşte cît de îndobitociţi eram, îmi aduc aminte că am văzut în acea sală un individ mic de statură care, împreună cu alţi patru, se chinuia să vorbească la un telefon roşu. Toate telefoanele erau sparte, dar el încerca să vorbească la acest telefon roşu cu fir direct, fără discul rotativ, care avea ton şi atît. „Alo, Europa Liberă?” – întrebau. „Alo, Europa Liberă?” Evident, nu răspundea nimeni. Tipul acela mic tot striga: „Europa Liberă, am cucerit partidul!” şi altele asemenea, dar către nimeni. El îşi făcea treaba acolo, iar noi continuam cu devastările. La un moment dat, căzînd tabloul lui Ceauşescu, s-a făcut brusc lumină. Tabloul acoperea o parte din ferestre şi după ce el nu mai era agăţat, am putut să mă uit pe fereastră şi să observ ce se întîmpla afară. Era lume cît vedeai cu ochii. Nu se mai striga nimic, dar era un vuiet, un zgomot ciudat, care te făcea să te simţi straniu. După ce am privit pe fereastră, am ieşit din sală şi am reuşit să mă întîlnesc cu sora mea pe scări, care îmi spunea că trebuie să ne întoarcem la muncă. M-a luat de mînă, jos am întîlnit-o şi pe soţia mea, şi am plecat împreună către uzină. Mă gîndeam să escaladez un gard, să mă schimb şi să plec acasă, pentru a nu fi văzut de nimeni. Dar am intrat prin faţă. M-am întîlnit cu tatăl meu, care era ofiţer de serviciu la secţie şi care m-a întrebat unde am fost – nu reuşeam să vorbesc cu el, pentru că nu mai aveam voce, şi m-am dus în vestiar şi m-am schimbat. Picioarele mă usturau din cauză că fusesem încălţat cu bocanci cu talpă de lemn şi mersesem kilometri întregi pe jos. Cînd am plecat, nu am ieşit pe poarta întreprinderii, ci tot prin pădure, pe un drum ocolit. Stabilisem cu soţia să mă aştepte la sora mea acasă. Cînd am ajuns la ei nu mai aveam voce deloc – nu puteam să scot un cuvînt, atît de răguşit eram. Cumnatul meu îmi spunea că dacă vor începe arestările, pe mine mă vor ridica imediat. Mi-au făcut ou frecat cu zahăr, să-mi revină vocea. Avea sora mea vreo 10 ouă în frigider – reprezentau o raţie întreagă pe o lună. Le-am mîncat pe toate.

„Cînd am ieşit din anchetă, părinţii nu mă mai recunoşteau”

Dănuţ Iacob

Luni dispăruseră Corneluş Vulpe şi alţi prieteni din grupul meu. Ne-am gîndit să profităm de faptul că, avînd o echipă de fotbal cu care jucam între secţii, ne putem întîlni după meciuri să stăm la o bere. Nu se ştia cînd ne mai vedem şi în felul acesta puteam să stăm de vorbă. A doua zi, după ce am fost la o nouă rundă de discuţii, pentru că dispăruseră încă vreo doi din secţie, am ajuns acasă pe la 10 seara. Locuiam în Săcele şi pe drum m-am întîlnit cu un fost coleg de clasă, ospătar la un restaurant, şi care mi-a spus: „Vezi că ai fost căutat de nişte securişti”. El îi ştia bine pe securişti, pentru că aceştia veneau şi chefuiau la separeurile restaurantului unde lucra fostul meu coleg. N-am intrat în casă. Am mai stat prin jurul blocului, m-am plimbat, m-am uitat, poate văd vreo persoană dubioasă. Cineva chiar îmi spunea că nu te arestează nimeni după ora 10 seara, ar fi fost vorba de un ordin, aşa că am intrat în casă pe la 22.30. Maică-mea era plecată într-o staţiune, iar sora mea, care era acasă şi se pregătea să plece la schimbul trei, mi-a spus că am fost căutat de miliţieni. La ora 6 dimineaţa a sunat ceasul, a venit tatăl meu, a bătut la uşă şi ne-a spus să ne sculăm. Ne-am trezit, m-am dus la baie şi cînd am ieşit de la toaletă, am auzit soneria. Venise un tip care mă căuta pe mine. A intrat în casă şi zice: „Trebuie să vii la sediul Miliţiei, să dai o declaraţie. În cartier s-a comis un viol şi semnalmentele corespund cu ale tale. Mergem la Miliţie, faci confruntarea cu victima, ea spune clar dacă eşti tu sau nu. Dacă n-ai nimic de ascuns, care-i problema?”. Nevastă-mea se speriase, începuse să plîngă şi intrase în panică. „Staţi, doamnă, liniştită, vine, o confruntare şi gata.” Ne-am luat la revedere, am coborît şi am intrat într-o Dacie verde. Într-un gang, maşina a intrat doar cu spatele, cît să se deschidă portierele, s-au deschis porţile şi am coborît cu toţii. În momentul acela mi-au dat un pumn în cap şi au început să mă înjure – încercau să mă intimideze. Cînd am intrat în sediul Miliţiei din Săcele, i-am văzut pe alţi doi colegi cu care obişnuiam să mă întîlnesc în staţie: Aurel Buceanu şi Ioan Grădinaru, navetişti ca şi mine. Stăteam cu toţii într-o cameră şi discutam, întrebam de ce se află acolo. „Cu 15 noiembrie”, mi-au spus. „Măi, pe mine m-au chemat pentru un viol, aştept s-o aducă pe fată.” A apărut o namilă care ne întreabă: „Care-s, mă, cu Braşovul? Ăştia trei?” – „Nu, zic, doar ei doi. Eu sînt cu violul” – „Ce viol, f… mama ta!”, şi mi-a tras una. Abia atunci am înţeles că fusesem identificat şi nu mai speram să se întîmple nimic bun.

Am fost îmbarcaţi într-un ARO şi trimişi la Miliţia din Braşov. Ne-au băgat într-un hol şi în jurul meu parcă era abator: oamenii urlau ca din gură de şarpe, se auzeau strigătele lor din toate birourile, prin uşile închise. Am coborît într-un beci unde am stat vreo oră, după care am fost urcat în camera de anchetă. Îl văzusem pe unul că iese învelit într-o pătură, deci se eliberase camera... „Spune, ce-ai făcut în data de 15 noiembrie?” – „Nu pot să vă spun, sînt căsătorit şi-am fost şi eu... am avut o aventură” – „Care-i aia, cum o cheamă?” – „Nu pot să vă spun numele, e căsătorită, stricaţi două căsătorii?”. Mi-a dat una după cap şi a ieşit afară. După el a intrat unul cu mînecile suflecate: „Ai belit…”, exact aşa. „Ţi-a plăcut pi…, stai că-ţi dau eu acuma!” Cînd mă lovea, mă lungeam tot pe biroul lor. M-a lăsat jos, întins în birou. „Nu te ridici de aici!” A intrat celălalt, care încerca să-mi ia prima declaraţie. Îmi zice: „Bă, schimbă declaraţia, las-o dracu’ cu femeile şi cu toate astea, schimbă declaraţia şi spune exact ce-ai făcut. Te nenorocesc ăştia cu bătaia!” – „Nu ştiu, eu asta am făcut, n-am ce să spun” – „Bun, ia şi scrie!”. Am început să inventez o poveste, cum că m-am dus la iarbă verde, cu pătura, timp frumos etc. După ce a citit declaraţia a plecat, dar a intrat celălalt, cel cu mînecile suflecate, care a început să mă bată din nou. După ce au început să-mi spună că nu mai are rost să mint, deoarece colegii mei au scris în declaraţiile lor adevărul şi despre mine, mi-am schimbat povestea. Le-am spus adevărul.

Au folosit tot felul de metode în timpul anchetei. Formula de adresare era „cetăţene anchetator”. Ne spuneau că nu sîntem tovarăşi cu ei, partidul ne educase, ne crescuse, iar noi nu am ştiut să apreciem toate aceste eforturi. Un tip creţ, cu mustaţă, mă punea să mă uit pe nişte fotografii. Îşi lăsa geaca de piele jos, scotea pistolul şi-l punea pe masă. După aceea ieşea din cameră şi revenea după cîteva minute crezînd că voi lua pistolul, care oricum nu avea gloanţe. Trebuia să mă uit după colegii mei, să-i identific în fotografii. La un moment dat, vine un altul: „Ce faci, bă? Tu umbli în acte?” – şi urma bătaia. Am aranjat fotografiile, le-am pus în birou în timp ce intra celălalt: „Bă, te-ai găsit în poze?” – „Păi, ştiţi că…”. M-a luat şi el la bătaie. Eram bătut şi dacă mă uitam în poze, eram bătut şi dacă n-o făceam. Mă întrebau, arătînd tabloul de pe perete: „Bă, ştii cine e ăla?” – „Ceauşescu” – „Bă, ăla e tovarăşul Ceauşescu, f… mama ta!”. A luat tabloul din cui şi mi-a zis: „Ţine-l cu nasul!”. A trebuit să sprijin tabloul lui Ceauşescu pe perete numai cu nasul, pînă cînd n-am mai putut s-o fac şi l-am scăpat pe jos. Nu se spărsese, dar următoarea repriză de lovituri era asigurată. Am fost pus să stau într-un picior în timp ce eram supravegheat de un cîine-lup care stătea în poziţia şezut în faţa mea. Dacă încercam să las piciorul jos, cîinele mîrîia, mă avertiza că se pregăteşte să mă atace. 

A urmat ancheta de la Bucureşti. În subsolul de la Rahova mi s-au dat haine de militar peticite şi o bonetă pe cap. Mi-au atras atenţia că nu mă mai numesc Iacob Dănuţ, ci sînt numărul 416: „Dacă ai uitat o singură dată numărul acesta, eşti mort”, aşa că îmi tot repetam în cap cifra 416. Deschideau vizeta, strigau „416”, închideau vizeta şi deschideau uşa. În acel interval de 15-20 de secunde trebuia să mă pregătesc pentru anchetă: să mă îmbrac şi să stau în picioare cu faţa întoarsă spre dreapta, pentru a fi văzută. Îmi aduc aminte de o anchetă care se prelungise pînă seara tîrziu. La un moment dat sună telefonul de pe biroul anchetatorului. Acesta ridică receptorul, vorbeşte cîteva minute şi îmi zice: „Ia uite, bă, nevastă-mea nu mă crede că sînt la muncă!”. A întors telefonul către mine şi a început să mă bată, spunîndu-mi să urlu. Cînd a ridicat receptorul, se auzea cum femeia rîdea. „Ei, te-ai convins?” – şi a închis telefonul.

Pe toată perioada anchetei reuşisem să nu mai dau nici un nume nou, altele decît cele pe care deja le declarasem la Braşov. Recunoscusem că am participat, dar nu mai dădusem nici un alt nume în afară de cele ştiute de ei. Într-o cameră în care se afla un ofiţer mai în vîrstă şi care îmi făcea portretul psihologic, mi-au spus că mama şi soţia mea sînt deja arestate şi că numai prin declaraţiile mele le mai pot salva. Totul era regizat, pentru că eu eram considerat în continuare o persoană necooperantă. Scrisesem că am spart şi distrus lucruri din birourile Comitetului judeţean de partid, dar nu a fost de ajuns. M-au trimis la „bicicletă”, o cameră rece şi întunecoasă, pe ai cărei pereţi curgea întotdeauna apă. În acea cameră umedă m-au dezbrăcat la chiloţi şi m-au încătuşat de o verigă într-o poziţie în care numai vîrfurile de la degetele picioarelor mai atingeau pămîntul. Am stat acolo suficient timp, nu ştiu, nu pot să-mi dau seama cît, iar la un moment dat mi-am pierdut şi cunoştinţa. Din cauza durerilor, foamei şi bătăilor, n-am mai rezistat. După ce am fost scos de la „bicicletă”, pînă să fiu adus în cameră am fost însoţit de un ofiţer, cred că era colonel, pentru că avea trei stele mari, şi introdus într-o cameră capitonată în roşu. Am stat acolo preţ de un minut, după care s-a deschis cealaltă uşă a ei şi am ieşit. Mă însoţeau în celulă, unde m-au lăsat vreo jumătate de oră să mă refac, în aşa măsură încît să fiu capabil să semnez declaraţia finală, cea în care spuneam că sînt de acord să suport cheltuielile, sînt de acord cu orice pedeapsă pe care o voi primi şi că voi încerca, avînd în vedere tinereţea mea, să mă reabilitez şi să fiu un sprijin partidului. Era o declaraţie-angajament la finalul căreia, culmea ironiei, scriam că nu am dat-o sub presiune sau fiind constrîns. 

Dimineaţa, după ce s-a dat deşteptarea, stăteam aliniaţi cu toţii. Se organizau şi era forfotă mare, pentru că urma să ne îmbarce în autocare şi să ne întoarcem la Braşov. Coloana era formată din trei autocare, însoţite de numeroşi soldaţi înarmaţi cu pistoale-mitralieră. La Braşov am fost debarcaţi în sala de şedinţe a Miliţiei, la ultimul etaj. Acolo ne-au aliniat, a venit gen. Mihalea, unul micuţ, şi ne-a întrebat pe fiecare dacă ne-am recuperat bunurile. Ţin minte că mie îmi lipsea legitimaţia şi 100 lei. I-a zis însoţitorului meu, cpt. Dulgheru, să-mi dea banii – acesta s-a executat imediat. Ne-au dus pe fiecare acasă, cu cîte un însoţitor care ne-a pus în vedere că trebuia să ne pregătim pentru a doua zi, să avem haine decente şi să ne hrănim. Urma procesul. Au fost unii dintre noi care stăteau la cămin şi-au zis că nu au unde să facă baie, nu au ce mînca – şi i-au dus la hotelul partidului. Pe mine, cpt. Dulgheru m-a urcat într-o Dacie şi am fost dus acasă. A deschis uşa şi a intrat în casă, direct, fără să sune. Nu-mi dădeam seama cum arătam, nu avusesem posibilitatea să mă uit în oglindă pînă atunci, dar am văzut-o pe maică-mea cum striga: „Alecule! Alecule!”. Credea că a intrat cineva străin în casă şi se speriase. După care se uita la mine, fără să aibă nici o reacţie. Tata s-a ridicat din pat şi întreba ce căutăm în casă, iar eu am izbucnit în plîns. Nu-mi venea să cred că nu mă recunosc… „Aranjează-te frumos. Mîine să pui o haină curată pe tine”, mi-a zis. N-am să uit niciodată acele momente. Cum vă spuneam, în prima clipă mama a reacționat de parcă a văzut unul străin în casă şi s-a speriat. Şi după aia, s-a uitat aşa la mine şi n-a avut nici o reacţie, dar nici o reacţie, nimic. Taică-miu, bineînţeles, cînd a auzit forfota în casă s-a ridicat din pat şi  a zis și el către Dulgheru ”ce-i cu tine, mă, aicea, ce cauţi în casa mea?!”, ”Stai domnule, că uite, ţi-am adus băiatul acasă”. În momentul ăla, pe mine m-au bufnit lacrimile, că maică-mea nu m-a recunoscut. Cînd m-am dus şi m-am uitat în oglindă, îmi intraseră ochii în orbită, slăbisem, arătam ca dracu şi aveam fața plină de bubiţe, efectiv nu mă recunoşteam nici eu. Nu mai zic că, după ce au început lacrimi, maică-mea mai să sară la ăsta la gît, ăsta a rămas calm și a deschis frigiderul, maică-mea luase vreo trei cîrnaţi ”Plai”, îi adusese de la staţiune şi zice ”uite că are băiatul meu ce mînca” .“L-aţi nenorocit, l-aţi omorît”. Plîngea maică-mea, plîngeam eu, plîngea nevastă-mea, taică-miu, era o durere acolo, jale. Căpitanul Dulgheru zice: ”Vin mîine dimineaţă la ora 6, să fii treaz, fă o baie, încălzeşte nişte apă (că nu era apă caldă), aranjează-te frumos, să pui o haină curată pe tine şi vin să te iau”. Și a ieşit. Soră-mea era schimbul doi, cînd a ajuns acasă deja era un miliţian în faţa scării şi a întrebat-o ”cine sînteţi dumneavoastră?”, ”Păi, sînt Iacob Gabriela”, ”Unde stai?”, ”Aici stau, la etajul trei”, ”Ai grijă, ai intrat în casă şi nu mai ieşi!”. Stînd la etajul trei, sus, la etajul patru, mai era înca unul care s-a aplecat aşa pe balustradă şi s-a uitat şi zice: ”Pe cine căutaţi?”, ”Aici locuiesc”, ”La familia Iacob?” ”Da!” ”Ai grijă, nu ieşi nicăieri din casă!”. Deci, eram păzit şi sus şi jos, să nu ies pe undeva pe sus să dispar din scară. Acasă, plînsete iar, dar, mă rog, trec peste amănuntele acestea. Acum, am încercat şi eu după ce m-am pus cu nevasta-mea în pat, n-am avut nici o reacţie, nimic si-atunci am început pentru prima dată să intru în panică, pentru că am facut legatură cu camera roşie, că n-am avut erecţie. Şi-atunci mi-a fost frică, dar, îţi dai seama că n-am avut erecţie pentru că eram nemîncat, obosit, vai de capul meu cum eram, dar faptul că stăteam lîngă nevastă-mea după atîta timp de parcă eram o mobilă în pat m-a speriat. Am trecut și peste chestia asta  şi dimineaţa pe la ora 6, m-au luat, m-au dus la miliţie, unde iar ne-a îmbarcat în autobuze şi ne-am dus la proces. 

Firul procesului îl ştiţi. Ceea ce este de evidenţiat la proces este că s-a strigat: unul ia trei ani, altul 6 luni şi, inainte de mine, la Năstase Ion, 6 luni şi gata, nu mi-am auzit numele. I-am zis anchetatorului ”domnule, nu mi-am auzit numele.” ”Ridică-te, mă, în picioare! Cum te numeşti?” ,”Iacob Danuţ”, ”6 luni, stai jos!”. Am stat jos. De-acolo, ne-am dus la miliţie, ne-a zis să ne ducem să ne facem lichidarea. Atunci ne-a lăsat liberi pentru prima dată pe stradă. Ne-am întîlnit cu Farcaş, cu Vulpe, cu toţi de gît, ne-am dus în secţie. În secţie oamenii se uitau la noi ca la nişte mumii, mortăciuni, parcă treceau aşa prin noi, era ca o sfidare, nu vorbea nimeni, era mormînt. Ne-am dus la magazie, am luat fişele de-acolo, nu conta ce-ai pierdut, ce sculă, tăiau tot, dă-o dracului de sculă, în cinci minute am fost terminaţi.În mod normal, o lichidare dura trei zile minim, dacă-i găseai pe toţi la birou să-ţi semneze, dacă nu-i găseai pe toţi la birou, o săptămînă, inclusiv biblioteca (nu conta dacă ai sau nu abonament, trebuia să-ţi semneze că n-ai nici o datorie, CAM, la armată, la Gărzile Patriotice, la social, deci, dura cam trei zile pînă la o săptămănă, iar la noi în maxim 20 de minute a fost gata tot şi asta la toţi, nu în 20 de minute pentru fiecare.De acolo, ne-au zis că sîntem liberi pînă a doua zi la ora 8, cînd trebuie să ne întîlnim în faţa clubului, pentru repartiția noului loc de muncă. Acolo, într-o sală de la personal, intram cîte trei-patru inşi, erau trei patru şmecheri din ăştia, îţi luau cartea de muncă şi iţi spuneau: ”Rîmnicu Vîlcea, Piatra Neamţ, eu ţin minte că a ieşit Boieriu, îl aştepta taică-su’ în faţă, taică-miu era lîngă el şi-a zis: Piatra Neamt”, ”Oh”, a făcut taică-su’. Am ieşit şi eu şi-am zis: ”Rîmnicu Vîlcea. Unde p… mă-sii e Rîmnicu Vîlcea?” Atîta mi-a zis Marius: ”Bă, ce noroc ai avut, eşti aproape mă, nici 200 de kilometri nu sînt”. Atunci parcă m-am mai liniştit un pic, aşa. A doua zi, tot la ora 8, trebuia să ne prezentăm la Miliţie cu cartea de muncă şi-au zis să ne punem la noi strictul necesar: o pijama, o pereche de chiloţi, o cămaşă de schimb. 

(continuarea în numărul următor)