Clipa de glorie

Sorin Grecu

În ianuarie 1990 securiștii mă salutau cu palma la căciula brumărie!

Un indiciu clar al aparteneței la Securitate, în anii teribili ai comunismului, era celebra căciulă brumărie, confecționată din blană pestriță, scumpă – valorând mult peste puterea de cumpărare a românului de rând. Și, la fel ca în celelalte părți ale țării, nici Clujul nu făcea excepție, vedeai la orice pas figurile tipice cu astfel de căciuli, ochii semi-închiși, încorporați în grăsime și adulmecând, ca niște copoi, preajma... Un lucru este cert: în primele zile din ianuarie, de după decembrie `89, în Cluj era mare foșgăială, iar securiștii erau prezenți peste tot (deja trecuseră de partea boborului), tremurând vizibil de teamă să nu-și piardă privilegiile și statutul. Atunci, într-una din acele zile de ianuarie, am avut parte – pot spune, fără să exagerez – de cea mai mare bucurie a vieții mele de până atunci, pe care nu sperasem s-o trăiesc vreodată, și care mi-a răscumpărat întreaga umilință, frig, foame trăite în comunism. Și, deși nu participasem activ la revoluție (fiindcă, vorba cântecului, după cum am povestit în precedenta “pastilă”, referitoare la evenimentele revoluționare de la Cluj, “Când s-o-mpărțit norocu` / Fost-am io dus la lucru”) mi-am pus tricolorul pe braț, precum majoritatea românilor și colindam frenetic orașul ca să savurez, cu propriile simțuri, schimbarea. Cu acel prilej am constatat, cu nestăvilită uimire, cum renumitele „căciuli brumării” îmi dădeau onorul, în poziție de drepți, ca unui superior. Lucru chiar nemaipomenit pentru mine. Nu crezusem nici măcar în vis – doar bănuisem pe undeva – că sunt atât de cunoscut de către ei, credeam că sunt cunoscut mai mult ca poet, în mica mea lume elitistă, deși fusesem interzis să mai public de prin anul 1985, imediat după apariția în limba maghiară a unui poem îndrăzneț, SEMAFOR! Abia recent, pe la mijlocul lui 2024 am rezolvat enigma, după ce mi-a fost furnizat de la C.N.S.A.S. dosarul meu de urmărire de către Securitate, de unde rezulta că eram un adevărat obiectiv, urmărit  24/24, de către șapte ofițeri – dintre care șase superiori! - care coordonau acțiunea și o armată de turnători, care-mi filtrau TOTAL viața, de la cea familială până la cea din facultate, de la cafeneaua “Arizona” sau de prin redacțiile Clujului. Ba, mai mult, încercau gradual, prin apropiați, să mă scoată din societate, punându-i să vehiculeze un  zvon teribil: acela că eu însumi aș fi un turnător odios al Securității! Și, culmea, acest “slogan” s-a oprit abia acum – după ce am făcut publice o parte din paginile dosarului – însă teribilul “renume” pe care mi l-au făcut amicii și Securitatea mi-a adus, de-a lungul anilor, teribile prejudicii! 

Ce-i drept, în lunile următoare, împreună cu niște nebuni frumoşi – extrem de puțini! – deja acționam, frenetic, pentru a schimba România: încercuisem cu o bandă statuia lui Matei Corvin, în Piaţa Libertăţii din Cluj-Napoca, azi Unirii şi numisem perimetrul respectiv „Zonă Liberă de Comunism”! Asta, în timp ce majoritatea colegilor, deontologii de astăzi, ne combăteau și își băteau joc de noi după ce îmbrăţişaseră in corpore ziarele F.S.N.-ului, partidul comunistului declarat Iliescu, cel care pusese mâna pe România. Apoi, în Clujul meu – cel mai urgisit oraş al ţării, unde pe vremea lui Ceaușescu până şi securiştii aveau nevoie de pile, de la cel mai înalt nivel, ca să fie repartizaţi – a mai trecut puţin timp şi a apărut „Caritas”-ul, cunoscutul joc de “întrajutorare”, cu milioane de pierzători, o excelentă sursă de bani pentru îmbogăţiţii membrilor fostelor și viitoarelor servicii și care a avut rolul să stratifice nația în pauperi și miliardari! Aceiaşi, practic, ce vor stăpâni în continuare destinele “turmei”. Iar eu - câteva luni mai târziu, în septembrie `90 după aderarea la PNȚ și primirea mea în redacția ziarului marelui patriot Ion Rațiu, PATRIA – unde am trăit chiar Libertatea! - am asistat cu stupoare la falimentul minuțios pregătit al publicației, chiar de către securiștii infiltrați printre țărăniști! Apoi, după un alt periplu într-un cotidian al opoziției clujene, „Tribuna Ardealului”, care a sucombat repede, mi-am găsit refugiul în paginile cotidianului național „Ora”, editat la București. Unde, în calitate de corespondent de Cluj, am continuat să atac vehement noua/veche putere, ajungând din nou o oaie neagră, „pleava” societății, cu o viteză neînchipuit de mare!

Însă, revenind la “căciulile brumării”, jur că acestea tremurau atunci sincer, de frica zilei de mâine, iar eu – ca și alții din grupul meu - reprezentam pentru ei ceva terifiant, noul „suflu” al istoriei. Și chiar acele momente de glorie m-au îndrituit să-mi savurez pe deplin clipa supremă şi să-mi alimentez convingerea că trebuie să continui cu orice preț lupta! Asta pentru că, rapid de tot, am fost martor și la reversul medaliei: după "exoticul" moment, "căciulile brumării" s-au repliat iar copiii și nepoții lor au fost promovați în primele rânduri ale societății, reeditând normalitatea de bestiar ce-o trăisem în comunism ! Și făcându-ne să asistăm iarăși la întreaga farsă ce ni se dezvăluie!