Cum nu m-a lăsat Cel de Sus să ajung martir!

Sorin Grecu

Pe acest loc de pe zidul Librăriei Universității am fixat crucea, în anul 1990. Totul, în memoria martirilor Revoluției de la Cluj și a victimelor comunismului din întreaga perioadă! Lucrarea fusese plătită de dl. Emil Oprea din Germania (un ceasornicar-patriot, care în ultimele luni de ceaușism a avut mai multe activități diversioniste, aruncând manifeste cu mesaje anti-Ceaușecu, noaptea, pe străzile Clujului) astfel că rolul meu a fost să mă ocup, personal, de execuția crucii și instalarea ei prin intermediul unor meșteri. Legat de fixarea crucii, partea de aprobări din partea autorităților a fost extrem de ușoară: ne aflam încă în siajul revoluției, efectele măcelului din decembrie `89 erau încă extrem de pregnante și nu a fost nevoie de aprobare de la Primărie. Așa că, făcând parte din branșă (lucram, încă din 1987, la Centrul de Librării Cluj) n-am avut nevoie decât de aprobarea șefei librăriei de atunci, pe care am obținut-o fără probleme. Ca urmare, am instalat-o imediat, printr-o emoționantă ceremonie, astfel că minunata cruce - deși răscoaptă dar încă stabilă și cu urme de lac pe ea - poate fi admirată și azi, tronând pe zidul aflat vizavi de Biserica Romano-Catolică Sf. Mihail.

Însă, legat de fatidicele momente ale lui 21 decembrie de la Cluj, când s-a tras în populație (la Librăria Universității și în alte câteva puncte ale orașului, rezultând destui morți și răniți) pot spune că pe mine acestea m-au prins, în postură de librar, la unitatea de profil din Piața Mărăști. Am auzit, clar de tot, răpăitul mitralierelor din centrul Clujului, dar nu știam cu precizie ce se întâmplase. Însă, aflându-ne pe la orele amiezii și fiind și zi scurtă de lucru eu eram cel desemnat pentru ziua respectivă să duc încasările zilei la Librăria Universității, unde funcționa casieria. Așa că am sunat la librărie (liniile telefonice, așa cum bine știți erau intacte, se putea vorbi în voie), dar doamnele de acolo m-au sfătuit, îngrozite, să nu vin acolo, ci să depun banii la CEC-ul din cartierul Mărăști. "Aici s-a tras, sunt mulți morți și răniți, e nebunie - iar prietenii tăi Călin și Lucian sunt acolo, jos, pe caldarâm, împușcați… Așa că nu veni, să nu pățești ca ei" – m-a avertizat una dintre ele. Cu alte cuvinte, convins din start că aveam de-a face cu o execuție în masă, mi-am înfrânat chemările revoluționare și mi-am ascultat colegele, având grijă să depun, cât mai repede și în bune condiții banii librăriei, la CEC, după care să mă străduiesc să ajung și la locuința mea, aflată, hăt, departe pe deal, în cartierul Zorilor! Și, pentru că aveam asupra mea două plase grele cu alimente, necesare supraviețuirii până după sărbători – soția și copilul, aflați acasă, nu aveau nici măcar un coltuc de pâine - am luat-o pe căi ocolite, ca să nu întâlnesc militarii ce pichetau intersecțiile. A fost un efort teribil să străbat cei 5-6 kilometri, încărcat și în viteză, mai ales că auzeam deja, pronunțat, rafalele de mitralieră care proveneau chiar din locul de unde pornisem, cu câteva minute în urmă, din Mărăști! Și unde, ulterior, am aflat că au fost morți și răniți! Am ajuns acasă într-un târziu, sleit de puteri – dar fericit că familia mea nu va duce lipsă de nimic, cel puțin pe parcursul Sărbătorilor!

A doua zi, alte peripeții! A doua zi, dimineața, am încercat să ies din blocul meu din Zorilor fiindcă fusesem programat, cu zile în urmă, să funcționez ca ofițer de serviciu la sediul Centrului de Librării. Însă acesta era situat într-un loc extrem de dificil, taman în proximitatea Garnizoanei Armatei a IV-a și a Tribunalului (clădirea era, practic, lipită de Tribunalul Județean Cluj) și aș fi fost nevoit să parcurg, pe jos, până acolo – nu circula nimic în zilele acelea - întreg orașul. Și, culmea, din minut în minut, mă tot suna directorul Centrului, disperat, îndemnându-mă să mă prezint imediat la serviciu, ca să-l schimb pe colegul care se afla acolo de peste 24 de ore. Dar, în mod extrem de misterios (acum, după ce mi-am obținut de la CNSAS dosarul de urmărit informativ de Securitate îmi dau seama că era posibil să fi fost și eu o țintă a lor) când să ies din bloc, m-am trezit că cineva trăgea după mine cu focuri de pistol-mitralieră. Blocul meu se afla pe strada Lunii, în proximitatea castelului de apă al cartierului, așa că nu știu dacă trăgătorul mă viza chiar pe mine sau avea sarcină să descurajeze orice mișcare din zonă… Așa că m-am lăsat păgubaș și, întorcându-mă în apartament, i-am spus franc directorului că voi rămâne în casă, indiferent de consecințe: "După ce mi-au murit prietenii, cred că nu e cazul să mă ofer de bunăvoie ca să mă lichideze și pe mine!" Așa că - deși ardeam să ies în oraș - m-am mulțumit să trăiesc “Revoluția” sau, mai bine zis, Marea Mistificare din 1989 în fața televizorului! 

…Se vede că, totuși, Cel de Sus mi-a respins în 21 decembrie 1989 jertfa pe care eram pregătit, fără nicio șovăire, s-o fac! Și mă întreb astăzi, la atâția ani de la evenimentele respective: mă păstrează cumva pentru mai târziu?