Eu cunosc întunericul

Marius Balo

– Gânduri pentru cei ce n-au cunoscut întunericul sau l-au uitat –

Dragii mei,

Eu cunosc întunericul. L-am trăit în toți acești ani, l-am simțit și-l știu până în măduva oaselor. Este înfiorător, cum mulți vă puteți încă aminti! Închisoarea din Shanghai în care am fost ținut timp de opt ani de zile fusese construită în anii '50 de către ruși.

Regimurile totalitare din China și Rusia nu sunt nimic altceva decât întuneric, frică și suferință. Dacă ar fi fost lumină acolo, astăzi am fi avut mii și milioane de români zburdând voioși prin munții Urali și prin orașele Chinei. Nu avem.

Românii au fugit de blestemul comunismului în vest, în Europa și în America. Doar în Londra sunt aproape un milion de români. În Beijing, capitala Chinei, oraș de 25 de milioane de oameni, trăiesc sub o sută. Câțiva diplomați, câțiva profesori. Eu am fost unul dintre ei. Mai bine n-aș fi fost!

Din China și Rusia nu vine și nu va veni niciodată nimic bun, cu toate că de multe ori strălucirea diamantului fals ne ia ochii. E doar o iluzie! Succesul Chinei se bazează pe munca a zeci de milioane de sclavi care trudesc în închisori! I-am văzut, am fost unul dintre ei!

Ei produc, zi-noapte și zi-lumină, ceea ce noi astăzi cumpărăm ieftin din magazine! Când se întâmplă să cadă vreun utilaj și să îi strivească pe câțiva, vin gardienii, aruncă trupurile moarte aidoma câinilor și bagă alții în loc. Producția nu se oprește niciodată!

O regulă nescrisă spune că prima dată trebuie să ne fie mai rău înainte să ne fie mai bine! Poate că așa este. Poate că trebuie să ne întoarcem în comunism, în sclavie, în frică și în tortură, pentru a putea aprecia cu adevărat ceea ce avem acum!

Însă nu vă îngrijorați! Poporul român are încă resurse sufletești, are încă tineri și tinere cu idealuri înalte, pregătiți să se jertfească încă o dată în închisorile comuniste! Slavă Domnului, încă avem un suflet care vibrează în noi! Încă avem memoria sfinților din închisori și încă avem discernământ! Să-l folosim!

Trăim momente istorice, momente de mare însemnătate, chiar dacă poate nu simţim că ar fi aşa. Îndemnul, venit de peste generaţii, de a ne ridica la semnificaţia acestui moment este datoria generaţiei noastre, este partea noastră de responabilitate faţă de umanitate şi faţă de poporul din care facem parte.

De ce spun acest lucru? Pentru că dacă ne întoarcem cu faţa înspre trecut, dacă privim în istorie - în ochii învăţătorului care nu ne minte niciodată - reuşim să distingem un tipar care se repetă mereu. Fiecare generaţie trebuie să redescopere, să reinventeze clasicii. Aşa cum astăzi privim la încercările prin care au trecut vechii romani şi mai înaintea lor vechii greci, aşa vor privi şi urmaşii noştri înspre noi, peste alte generaţii.

Fiecare generaţie trebuie aşadar să redescopere, să reinventeze clasicii. Pentru generaţiile care ne vor urma trebuie să devenim noi clasici, aşa cum grecii şi romanii de demult sunt eroii clasici pentru noi. Această responsabilitate nu poate fi ocolită şi nu poate fi refuzată, poate fi doar asumată. Este o moarte într-un fel, o transformare, dar şi o renaştere.

Prin ceea ce facem noi astăzi îi împuternicim, le dăm putere copiilor noştri şi copiilor lor să înfrunte cu bărbăţie şi ei chemarea la responsabilitate a generaţiei lor... pentru că, repet, absolut fiecărei generaţii i se cere la un moment dat – mai devreme sau mai târziu – să se arate vrednici de semnificaţia momentului, să se ridice la nivelul de înaltă structură al înaintaşilor lor.

Aceasta a fost datoria omenirii de la începutul civilizaţiei şi va continua să fie atât timp cât oamenii vor trăi pe acest pământ. Nu e nimic special în asta, doar că acum, în acest moment, chemarea ne-a venit nouă.

Temându-ne şi ascunzându-ne, vom pierde. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, şi mie îmi este teamă. Însă dacă stăm să analizăm puţin vom înţelege că pentru ce avem acum de făcut, NU AVEM NEVOIE DE CURAJ, deoarece ştim de pe acum rezultatul, ştim de pe acum că vom fi învingători. Cum ştim acest lucru? Înţelegând faptul că suntem nenumăraţi.

Stalin a întrebat la un moment dat: “Câte divizii are Papa?” Papa nu are divizii, Papa are inimi! Dumnezeu are inimi... iar acest conflict (mă refer la cel politic de la noi și cel armat din Ucraina) nu va fi câştigat nici cu tăria braţelor nici cu tăria picioarelor. 

Acest conflict va fi câştigat cu inimile. Este un conflict al inimilor. Inimile noastre sunt nenumărate, iar celălalt super-organism (China-Rusia) nu are inimă deloc. Ştiu pentru că am trăit acolo 8 ani de zile şi fără să vă spună nimeni, în adâncul sufletului sunt convins că o simţiţi şi Dumneavoastră.

Fiecare moment contează... şi totul ţine doar de noi! Să ne ajute bunul Dumnezeu să reușim să ne ridicăm la semnificația istorică a acestui moment!