Revoluţia noastră

Leontin Horaţiu Iuhas

21 Decembrie 1989 m-a prins la Combinatul de Utilaj Greu din

Cluj. După ce, la sfârşitul primăverii, la ordinul Securităţii, am fost dat

afară de la Centrul de Calcul Minier, după ce am pierdut contestaţia pe

care am făcut-o la Tribunal, toamna am ajuns la CUG, la întreţinere, în

cadrul laboratorului de electronică. Cu ocazia angajării, directorul

combinatului m-a avertizat că eu nu voi avea voie să mă deplasez

decât în acel laborator şi în secţia de maşini-unelte din a cărei

componenţă făcea parte.

Deja se auzise – de la Europa Liberă – ce se întâmplase la

Timişoara. În cursul dimineţii, împreună cu fostul meu coleg de facultate,

Laci Pőlnicz, pe care-l regăsisem în cadrul laboratorului, am încercat să

deschidem discuţia despre Timişoara cu muncitorii la ale căror maşini ne

deplasam. Nimic. Fiecare, la auzul cuvântului “Timişoara” îşi băga capul

în strungul sau freza la care lucra şi ne răspundea cu o tăcere

absolută…

La sfârşitul programului, la ora două după-amiaza, ne îndreptam

cu Laci şi cu o altă colegă de laborator, Dudi Plăian, spre ieşirea din

combinat, urmând să-i duc spre oraş cu maşina pe care mi-o lăsasem în

parcarea de lângă combinat. Eram foarte dezamăgiţi de lipsa de reactie

a celor din CUG. Sperasem toată ziua că, totuşi, se va intâmpla ceva şi

se vor solidariza cu timişorenii!

Ajungând aproape de poartă am văzut un tramvai care sosise în

staţie şi din care coborâseră pasagerii dar nu intrau în combinat, aşa

cum ar fi fost normal, ci stăteau în mijlocul stăzii în jurul tramvaiului.

Atunci ne-am dat seama cu prietenii mei că mai este un licăr de

speranţă... Le-am şi spus că nu cred că-i voi duce acasă cu maşina…

De fapt, niciunul dintre noi nu mai prea avea chef de mers acasă. Ne-am

dus aţă la tramvai unde cineva coborâse captatoarele acestuia,

blocându-l. Foarte repede s-au mai strâns muncitori: tramvaiele care

veneau nu puteau înainta… oamenii coborau din ele şi ni se alăturau. La

fel se întâmpla cu cei care ieşeau din combinat.

Cum în acea perioadă eram sub permanenta supraveghere a

Securităţii, la ieşirea din combinat era Dacia albă care mă aştepta. Era

parcată vis-à-vis de combinat, cu faţa spre ieşirea din oraş, pe drumul ce

ducea la Fabrica de oxigen. În momentul în care securiştii au văzut că

nu-mi iau maşina pentru a pleca acasă şi mă alătur firavului, pe atunci,

grup din mijlocul străzii, au făcut un lucru total inexplicabil pentru mine:

au întors maşina în trombă şi au plecat spre oraş! Dacă Securitatea

dorea să împiedice plecarea noastră spre centrul Clujului cred că

ajungea ca cei doi securişti să tragă câteva focuri de armă în aer, poate

unul in picioarele noastre şi, cred, că ne-am fi împrăştiat ca

potârnichile… Încă eram puţini, încă nu ne formaserăm ca un grup

compact, încă nu începuserăm să strigăm lozinci, încă nu auziserăm de

morţii din piaţa Libertăţii.

A mai fost un fapt care m-a făcut ulterior să cred că era o

complicitate ascunsă şi parşivă a Securităţii, care voia să-l schimbe pe

Ceauşescu şi să-şi pună un om de-al lor la conducerea ţării dar erau

prea laşi pentru a o face cu mâinile lor. Au preferat să se folosească de

sângele vărsat al altora. Semne am văzut cu doi ani înainte, cu ocazia

arestării mele. Le voi povesti cu alt prilej. Mirarea mea, acum, este că,

după treizeci şi cinci de ani nu s-a dezvăluit identitatea celui care a tras

captatoarele tramvaiului! Ar fi fost un erou în viaţă al Clujului… Plus

plecarea rapidă a urmăritorilor mei tocmai când puteau cel puţin să

raporteze dacă nu chiar să intervină. După o activitate de doi ani de filaj

continuu cu cel puţin câte două maşini. Citesc acum în dosarul CNSAS

rapoarte de predare/primire făcute de urmăritorii mei la trecerea mea cu

maşina dintr-un judeţ în altul. Îmi aduc aminte cum Securitatea şi-a trimis

într-o vară oamenii să mă supravegheze în Retezat, unde mergeam într-

o excursie cu elevii soţiei mele şi în plină vară ne-a prins gerul şi

zăpada. Cum urmăritorii noştri nu primiseră şi echipamentul necesar,

aveau doar o foiţă de cort să se acopere în timpul nopţii, am făcut o

scurtă “sedinţă de sfătuire” cu grupul nostru după care s-au dus niste

băieţi să le ofere nişte pături… Iar acum, când chiar ar fi avut subiecte

de raportat în procesele lor verbale să plece mâncând pământul!

Grupul nostru s-a îngroşat destul de repede, era o oră foarte

potrivită, ieşea un schimb, trebuia să intre altul, şi am pornit spre oraş. În

acest moment a ieşit din combinat un IMS în care era directorul

Tălpeanu care încerca, în zadar, să ne convingă să intrăm la lucru sau

să plecăm acasă cei care ieşiseră din schimb. Am început să strigăm

lozinci de susţinere a Timişoarei şi după o vreme, au venit veştile despre

faptul că s-a tras asupra protestatarilor în centrul Clujului şi au murit

oameni. Acest fapt ne-a îndârjit mai mult in loc să ne sperie. Aproape cu

forţa am trimis-o pe Dudi acasă spunându-i că noi suntem bărbaţi şi ea

ca femeie şi mamă nu are ce căuta acolo!

Până la gară am întâlnit mai multe baraje de soldaţi care ne barau

drumul dar erau mult mai speriaţi decât noi: aveau feţele albe ca foaia

de hârtie şi, în momentul în care ne-am apropiat de ei nu a trebuit niciun

efort ca să trecem. Încet, încet ne-au făcut loc între ei şi casele de pe

marginea drumului. Bineînţeles, pe drum chemam pe toţi care ieşiseră

pe la balcoanele şi ferestrele clădirilor pe lângă care treceam. Pe strada

Horea ne-am oprit la Combinatul Minier să-i chemăm şi pe ei dar

directorul acestuia ferecase uşile şi doar un fost coleg de la Centrul de

Calcul Minier, Dorel Costiug, a coborât pe scara de incendiu de la etajul

patru şi ni s-a alăturat.

Ajunşi la Astoria, pe malul Someşului am fost opriti de un cordon

serios de soldaţi, comandat de un ofiţer care era cocoţat pe un

transportor blindat. Nici nu am ajuns bine si acesta a ordonat foc.

Soldaţii au tras şi au căzut seceraţi câţiva dintre noi. Nu ştiu dacă s-a

tras şi foc de avertisment sau nu… Surpriza a fost prea mare, chiar dacă

ştiam că se omorâseră deja oameni în piaţa Libertăţii… Aici mai este o

necunoscută. Eu mai aveam în faţa mea vreo zece-cincisprezece

rânduri de demonstranţi. Cu toate acestea, chiar lângă mine a fost rănit

un băiat de vreo 16-17 ani. Nu pot să uit cum îşi trăgea o canadiană

roşie şi murdară peste coapsa la care fusese rănit… Oare cum a fost

rănit de nişte soldaţi care erau la acelaşi nivel cu noi fără ca glonţul să

străpungă şi alte zece-cincisprezece trupuri? Oare nu s-a tras şi de la

ferestre? Din câte ştiu, în blocul Urania se găsea un apartament

conspirativ al Securităţii. Oare era pustiu în acea zi? Oare de ce nu a

interesat pe nimeni să ancheteze ce au făcut securistii în 21 Decembrie?

Oare de ce, atunci când am fost chemat ca martor la Procuratură în

procesul Revoluţiei de la Cluj, mi s-a închis gura de câte ori încercam

să-mi exprim nedumeririle sau încercam eu să pun întrebări despre rolul

securităţii? De ce mi-au răspuns tuturor relatărilor mele cu “pe noi asta

nu ne interesează. Pe noi ne interesează doar Topliceanu!”

Împreună cu Laci ne-am retras sub poarta de lângă podul de peste

Someş după care, într-un moment de acalmie am ieşit şi, pe malul

Someşului am plecat spre Parcul Mare, unde ne-am despărţit.

Îngrijorat fiind, am mers la părinţii mei să văd cum sunt, dacă nu

au ieşit cumva pe străzi. Ajuns acolo i-am povestit mamei tot ce s-a

întâmplat rugând-o să stea in casă, să nu cumva să iasă că se trage in

oameni, se omoară oameni ca vitele la abator!

Cu toate că mi-a promis, după ce am plecat la mine acasă, mama

s-a alăturat unui grup de studenţi care coborau de la căminele din

Observator şi s-au oprit în faţa casei ei, de unde fugise miliţianul care o

supraveghea, pentru a o chema cu ei.

Au coborât pe Calea Turzii şi s-au dus în faţa Comitetului Judeţean

de Partid unde era şi acolo un dispozitiv de armată însoţit de

transportoare blindate. Din fericire nu s-a tras de data aceasta. Mama a

trecut pe lângă şirul de soldaţi şi le-a atins fiecăruia mantaua cu mâna

spunându-le să nu tragă în fraţii lor.